La multi ani, Doamna Aura Christi!

La multi ani, Doamna Aura Christi!

La multi ani, Doamna Aura Christi!


Literatura romana a avut si are nevoie de modele…O ipostaza exemplara, atat din punct de vedere literar, dar si moral este Aura Christi. Drept dovada, se poate aminti si faptul ca ,,Universalia”, o revista de tip academic, i-a acordat in aceasta luna ,,Premiul Femina” pentru intreaga activitate sa literara si de promovare a culturii romane.

Astazi, cu ocazia zilei sale de nastere, in afara de traditionalele urari, echipa Editurii ,,Ideea Europeana” ii multumeste pentu tot ceea ce a facut si va continua sa faca pentru cultura romana, iar pe dv., cititorii, ca de obicei, va indeamna sa realizati acel mic-mare exercitiu personal de admiratie: Cititi sau recititi, mai ales astazi, cateva pagini semnate AURA CHRISTI!

 

Mărturisesc faptul ca nu am citit niciodată un atât de mare jurnal (aproape 500 de pagini) cu o atât de mare incantare şi într-un timp atât de scurt, aşa cum mi s-a întâmplat acum, in aceasta vacanta de iarna, cu acela intitulat atat de tulburator- ,,Foamea de a fi”. Despre autoare, Aura Christi, mărturisesc că nu încetez să mă mir cum de reuşeşte în ,,doar” 24 de ore să facă atât de multe lucruri şi amintesc doar câteva dintre cele mai importante: să coordoneze activitatea unei reviste literare de înaltă ţinută precum ,,Contemporanul”, să scrie şi să publice atâta poezie, dar şi

Foamea de a fi de Aura Christi

Foamea de a fi de Aura Christi

proză de foarte bună calitate in reviste sau/si volume, să fie editor pentru alte zeci de volume anual, să participe şi să realizeze evenimente culturale şi, iată, chiar deloc în ultimul rând, să scrie şi jurnal, unul consistent, atât la propriu (doar 3 ani în aproape 500 de pagini!), dar mai ales la figurat deoarece reprezintă o oglinda exemplara a ceea ce înseamnă destinul unei scriitoare exemplare în actuala lume literara romaneasca…

Pentru a nu parea cumva randurile de mai sus un exces de prea mare entuziasm, fie si numai pentru cei care nu cunosc, iata, un citat apartinand unui cunoscut critic si istoric literar, Nicolae Balota despre ceea ce inseamna Aura Christi pentru literatura romana contemporana:

,,Aceasta tanara scriitoare este animata de o rara pasiune formatoare. A se forma pe sine inseamna totodata a-i forma pe altii. Nu ne mira recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar daca nu este vorba de a repeta epigonic experiente consumate. Modelul poate (si trebuie sa fie) intrucatva jucaus. Ion Barbu este, in aceasta perspectiva, un magister ludi. Cu o generozitate spontana, Aura Christi isi impartaseste experientele, e gata sa dea sfaturi unor tineri poeti, in continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile carte un tanar poet.”

Un portret moral pentru aceasta adevarata DOAMNA a literaturii romane contemporane il face Nicolae Breban, un scriitor pe care rar l-ati auzit sa faca un asemenea exercitiu de admiratie, chiar si într-un dialog epistolar:

,,Sunt mândru de ceea ce însemni, de creaţia ta, de incredibila ta energie şi splendida ta ambiţie literară; de fidelitatea ta unică, de complictatea ta ce m-a făcut să mă simt mai puţin singur în acest mai-mult-decât-un-deceniu de când ne cunoaştem…
Eşti un poet «stăpân pe mijloacele sale», cum spunea severul Maiorescu despre Eminescu. Nimeni şi nimic – cu excepţia ta! – nu te mai poate abate de la drumul tău regal, de o rară anvergură în literatura noastră încă provincială.”

S-ar putea face si un portret fizic, dar nu stiu nici daca este relevant si nici nu stiu daca sunt eu cel mai in masura pentru aceasta, avand in vedere faptul ca am vazut-o pentru prima si singura data fata in fata in aceasta toamna, la o lansare de carte, a noului roman semnat de Nicolae Breban- ,,Singura cale”; totusi, un lucru trebuie spus: am fost frapat de o contradictie intre aparenta ei slabiciune fizica si marea forta spirituala, m-am mirat cum o fiinta aparent firava putea sa degaje in jur atata energie pozitia, as putea spune chiar sa raspandeasca o …aura.

In ceeea ce priveste jurnalul propriu-zis, acesta incepe cu 9 ianuarie 2007, atunci cand scriitoarea se afla intr-o calatorie in Grecia, in ,,patria zeilor”cum îi spune, ,,nemaisaturandu-ne sa pribegim, sa ne plimbam, sa visam

Ca orice jurnal este facut din mai multe (bucati), oglinzi care reflecta fiecare impartial, dar nu infidel, cate o alta ipostaza Aura Christi:
…POETa Aura Christi- intr-o lume dominata de glorii efemere si in care fiecare poate fi ,,vedeta pentu o zi” cum ar fi zis Andy Warhol, ea ramane o exceptie remarcabila deoarece nu se lasa prada tentatiilor superficiale ale lumii in care (supra)vietuim si isi vede cu  seriozitate si incapatanare programatica de drumul ales, de ,,portia de roman” care trebuie scrisa zilnic…
… OMUL DE CULTURA  care lupta cu inertia sistemului si resemnarea celorlalti…
… EDITORUL care se zbate sa faca cunoscute cartile altora si sa le fereasca de o nemeritata ,,tacere” in ceea ce priveste receptarea.

Pe scurt, avem o oglinda a unui om care are cultul priteniei, dar si pe cel ,,nemtesc” al corectitudinii, cu o mare bunatate sufleteasca si forta spirituala, o fiinta care traieste si respira prin scris si prin actul cultural, o fiinta ratacita in acest mercantil p(r)ostmodern secol in care  foamea de bani, de politica si interesele de tip balcanic sunt dominante. Se pot aminti drept exemple ar artei de a recunoaste si de a admira ceea ce fac altii, randurile despre Cassian Maria Spiridon si ,,Convorbiri literare”, dar si o atat de poetica evocare a Iasului cultural, ,,unul dintre primele temple ale literaturii romane”.

Exista atatea si atatea ,,scene si evocari literare care ar merita citate, portrete esentializate ale marilor scriitori si critici literari din Romania ante si postdecembrista, dar si citate din cartile pe care le citeste; cel mai mult, m-au  bucurat randurile si lucrurile nestiute despre Lucian Raicu, un critic literar exilat la Paris si apoi din aceasta lume care aproape l-a uitat astazi desi a fost ,,un aristocrat al spiritului net diferit de colegii sai de meserie prin atipicitatea demersurilor hermeneutice”.

Ultimele pagini contin si o trecere in revista a operelor importante care au aparut in cei douazeci de ani de libertate; iata, ceea ce s-ar putea numi, lista Aurei Christi in ceea ce priveste proza, o lista, desigur, subiectiva si ,,incompleta”, asa cum spune insasi scriitoarea: Nicolae BrebanAugustin BuzuraDumitru TepeneagEugen UricaruPetru CimpoiesuAlexandru EcovoiuRadu Aldulescu etc.

Chiar dacă, aşa cum mărturiseşte în jurnal, scriitoarei nu-i plac formulele de genul ,,cel mai..”, îndrăznesc, de fapt trebuie să spun că ,,Foamea de a fi” este cu siguranta (unul dintre) cele mai bune jurnale publicate în 2010 şi NU numai…

Am lasat in loc de final recomandarea obisnuita: astazi, de 12 ianuarie, ziua de nastere a Aurei Christi, realizati acel omagiu personal, poate mic din punctul dv. de vedere, dar mare pentru orice scriitor: cititi (macar) o pagina semnata Aura Christi!

George Motroc

Cronica la cartea Foamea de a fi – Aura Christi:  http://l0.ro/2BA

 

Ion Lazu: Scriitorul zilei: Aura Christi

Noi suntem stelele…

Ion Lazu: Un om pierdut…

Un gând al tău
Să se ridice asemenea
Unui baobab, în pustiu –
Dar mai întâi să-ţi spui
Că eşti un om pierdut.

Să pleci de acasă

Aura Christi

Aura Christi

Lăsându-ţi iubita confuză
Copilul cu priviri intense
Adormit,
Să părăseşti fără măcar a clipi
Cuibul vostru cald,
Cărţile, muzica, totul.

Să te prăbuşeşti spre nord
Cu trenul o noapte şi-o zi
Să ajungi într-un muşuroi
Al tuturor şi-al nimănui,

Să te plasezi în dreptul unui geam
Ce se clatină din cauza plopilor
Să aştepţi să treacă toate camioanele
Şi căruţele şi marfarele,
Să treacă seara
Să vină sau să nu vină

Întunericul lăuntric
Din care se iveşte ideea.
Dar pentru asta, mai întâi
Trebuie să fii şi să te ştii
Un om pierdut.

Blaj, 1991
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1999)

Ion Lazu: Scriitorul zilei:

Aura Christi, n. 12 ianuarie 1967

Născută la Chişinău, unde şi-a făcut studiile de Jurnalistică şi s-a afirmat ca poetă şi publicistă, Aura Christi vine la Bucureşti şi din 1993 este redactor, apoi redactor-şef la glorioasa revistă centenară Contemporanul. În 2003 înfiinţează împreună cu fratele Andrei Potlog Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura cu acelaşi nume, iar din 2005 încă o editură EuroPress, ambele cu activitate foarte susţinută şi cu spectru cuprinzător, preponderent beletristică, însă diversificată, cu colecţii de ştiinţă popularizată, traduceri, eseistică etc.

Aura Christi Foto Nicolae Breban

Aura Christi Foto Nicolae Breban

Aura Christi la 45 de ani! Încă de la debutul său ca poetă a fost apreciată de poeţi reputaţi precum Cezar Baltag şi Cezar Ivănescu, acesta făcându-i o prezentare entuziastă, sugerându-i să adopte un pseudonim (se numea Aurelia Potlog) şi practic deschizându-i porţile vieţii literare din România de adopţiune. Cu grave probleme de sănătate încă din adolescenţă, suferind nenumărate intervenţii chirurgicale la ochi (la clinici de specialitate din Chişinău, Odessa, Moscova, Bucureşti), poeta a contractat între timp alte boli care i-au şubrezit la maximum sănătatea şi aşa precară. În care condiţii simpla supravieţuire ar fi fost salutară. Însă se mai întâmplă şi miracole. Le vom pune pe seama vocaţiei literare, a creativităţii ca atare, un imperativ care numai el singur poate muta din loc munţii, ca să repetăm spusa evanghelistului. Aşa încât, sfidând toate calculele hârtiei, poeta a desfăşurat în tot acest timp o activitate creativă incredibilă, ca poetă, eseistă, publicistă, romancieră, dar şi ca editor. Ar fi fost prea deajuns pentru un om talentat, în condiţii optime de sănătate şi liber de grijile sâcâitoare ale zilei, să fi scris doar cele 10 cărţi de poezie pe care le-a publicat Aura Christi în aceşti nici douăzeci de ani – nu am luat în calcul antologiile, reeditările, care sunt numeroase şi presupun o muncă în plus, greu cuantificabilă; ar fi fost prea de-ajuns doar cele 8 volume de eseuri şi publicistică; sau cele 7 masive romane. Trecute toate acestea în contul unei persoane de fragilitate extremă, chiar nemailuând în calcul urieşeasca muncă editorială  la revista Contemporanul, la cele două editură, la Fundaţie – a se avea în vedere lansările, ciclurile de conferinţe din ţară şi din diferite alte ţări ale arealului mediteranean, prestaţia Aurei Christi pare improbabilă,  de natura neverosimilului.  Să punem toate aceste înfăptuiri pe seama învăţăturii preluate de la Maestrul său declarat romanicerul Nicolae Breban ai fi prea simplu. Căci dacă lecţia este lesne de însuşit, trecerea ei în practică devine o chestiune de viaţă şi de moarte. Este chiar modul în care Aura Christi abordează chestiunea vocaţiei sale: Totul – şi ceva în plus!

 

Aura Christi impreuna cu Mama ei

Aura Christi impreuna cu Mama ei

Ce-i drept, arta nu este privilegiul celor cu sănătate de stâncă, ci numai voinţa de stâncă este operaţională aici. Arta nu este privilegiul premianţilor, până la urmă. Considerată de cei care, asemenea subsemnatului, urmăresc cu atenţie mişcarea literară din ţară, drept una dintre scriitoarele de primă linie ale începutului de mileniu, o voce puternică, inconfundabilă; receptată corect, dacă nu de-a dreptul entuziast de critica acestor decenii, totuşi unanimitatea de opinie nu se realizează nici în acest caz de excepţie; mai trebuie adăugată doar observaţia că unanimitatea în artă este în sine suspectă. S-ar plictisi şi Dumnezeu de aplauzele orchestrate ale întregii critici literare. „Pe arii restrânse”, cu o exprimare a meteorologului, pot fi identificate şi în cazul Aurei Christi contestări durabile (ce se vor nunaţate), după cum se constată şi unele tăceri nominale. Sunt, veţi înţelege, contemporanii noştri care „au văzut multe la viaţa lor” şi s-au resemnat că „Minuni în vremea noastră nu văd a se mai face…”. Sigur, omul este măsura tuturor lucrurilor, dar, aş adăuga: nu şi măsura celorlalţi semeni, care musai să-şi cunoască locul, altfel îi vom pune noi la punct…

Dacă însă nu ţii neapărat ca lumea să intre pe calapoadele de tine meşterite, nici în patul lui Procust al criticii inflexibile, ci pur şi simplu deschizi o carte de versuri a Aurei Christi şi te laşi ademenit de topii ei insidioşi; dacă deschizi unul dintre romanele sale şi de la un rînd la altul vraja se instituie şi parcă fără voie îţi spui că onirismul nu este proprietatea exclusivă a Cărtărescului; dacă intri în arena luptei de idei din cărţile de eseuri ale aceleiaşi Aura Christi, va trebui să admiţi că literatura română a acestui moment îşi face fără greş şi fără complexe datoria ce-i incumbă, aflată ca dintotdeauna pe mîini bune, anume ale celor care îşi pun la bătaie nu doar talentul, ci întreaga lor fiinţă, cu tot ce are dânsa unic şi sublim.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993;Împotriva mea, 1995; Ceremonia orbirii, 1996,Valea regilor, 1996, Nu mă atinge, 1997; Ultimulzid, 1999; Elegii nordice, 2000; Cartea ademenirii,2003; Grădini austere, 2011;

Aura Christi

Aura Christi

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998;Labirintul exilului, 2000; Celălalt versant, 2005;Exerciţii de destin, 2007, Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Banchetul de litereSfera frigului; Problema evreiască;Romane: TetralogiaVulturi de noapte: Sculptorul, 2001; Noaptea străinului,2004; Marile jocuri, 2006; Zăpada mieilor, 2007; Casa din întuneric; Cercul sălbatic, 2010;

Premii literare. Ca într-un galop de sănătate, ce pare să ignore contextul, protagonista şi-a adjudecat o întreagă colecţie de premii literare, care de care mai prestigioase: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Romane, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor si al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Siugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis si al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, 2004; Premiul Autorul Anului 2006 al Asociatiei Publicatiilor Literare si Editurilor din Romania.

Citiţi mai mult: http://www.ideeaeuropeana.ro/aura-christi-a-1.html

Sursa: http://l0.ro/2B8

 

■ Să ne cunoaştem scriitorii

Ştefan Borbély

Aura Christi şi „abisurile spiralate ale vieţii”

Nicăieri nu veţi găsi viul „normal”, curgând în făgaşurile lui fireşti, în textele Aurei Christi, ci viul excesiv, hiperboliza(n)t, esenţializat prin calitate. E altceva, ceva ce nu se găseşte spontan, cuminte, potolit, ci un exces rezultat în urma construcţiei de sine. Unii ajung la el, alţii îl caută pe durata unei întregi vieţi, sau, dimpotrivă, îl evită: e o chestiune de „istm”: de potecă fragilă, trasată peste abis, asemenea celor care se găsesc cu nemiluita în Făgăraşii copilăriei mele, desenate înfricoşător, tensionant, între două prăpăstii. Unii trec, alţii se lasă păgubaşi: în viaţă este la fel…

 

Stefan Borbely

Stefan Borbely

În pofida aparenţelor, împărtăşite probabil de cei care citesc frecvent revista Contemporanul. Ideea Europeană, o cunosc pe Aura Christi mai degrabă din cărţi decât din viaţa reală. Întâlnirile noastre, puţine la număr până acum, au fost mai cu seamă întâmplătoare decât premeditate, motiv pentru care imaginea livrescă pe care o am despre ea este mai pregnantă decât aceea a unei fiinţe în carne şi oase, deşi recunosc că nu mi-am putut niciodată reprima admiraţia pentru energia debordantă pe care o desfăşoară cu prilejul apariţiilor sale intime sau publice, o energie aflată mult peste media persoanelor în general retractile, calculate şi bine coafate pe care le ştiu din literatura română. Cărţile au fost, şi aici, mai puternice decât observaţia empirică: am pus acest exces pe seama provenienţei sale moldoveneşti – despre care nu ştiu prea multe lucruri – asociindu-l prea-plinului de viaţă al sufletului rus, pe care, de data aceasta, nu-l cunosc doar din cărţi – deşi intuiţiile vin mai degrabă de acolo – ci şi dintr-o călătorie frugală pe care am făcut-o la Leningrad cu mult înainte de prăbuşirea sistemului sovietic, prilej cu care am avut parte atât de melancolia expansivă a câtorva prieteni contactaţi ad hoc, cât şi de o scenă de un dostoievskianism limpid şi debordant, care m-a lăsat fără reacţie pe străzile îmbârligate din spatele Palatului de iarnă, în timp ce rusul tăiat în diagonală care-mi ceruse ajutorul se îndepărta grăbit, lăsând în urma sa o foarte roşie şi halucinant de adevărată dâră de sânge.

 

Nietzsche si marea amiaza de Aura Christi

Nietzsche si marea amiaza de Aura Christi

În prelungirea experienţelor preponderent livreşti pe care le-am avut cu Aura Christi, ceea ce m-a frapat de fiecare dată a fost regia existenţială foarte proaspătă, foarte vie cu care îşi construia cărţile, decantate, aproape fără excepţie, din coregrafia profundă a unor autobiografii mascate. Pentru mulţi scriitori, decantarea prin construcţie debordează în tehnică narativă, concepută proustian ca acreditare a unui eu de grad secund, transcendent celui dintâi şi impersonal, pe care literatura este chemată să îl exprime. Dimpotrivă, în tot ceea ce scrie Aura Christi – şi spun asta în pofida fascinaţiei sale pentru Proust, pe care şi cartea de faţă o mărturiseşte – experienţa literară este concepută în aşa fel, încât eul secund să capituleze în faţa celui prim, care-şi ia o revanşă binemeritată în faza prezumţiei că literatura este doar convenţie, ficţionalizare sau tehnică, revenind la ceea ce ea este într-o primă instanţă: experienţă existenţială pură, uimită, fascinată, sau revelaţie, descoperire aproape copilărească, edenică a „realului”. Trăirea literaturii ca bucurie răzbate peste tot din scrisul Aurei Christi, făcând din text o împlinire a vieţii: desăvârşirea unui eu exuberant, sincer până la durere, trist până la juisanţă, turnat într-o fervoare energetică integrală, pe care fiinţa empirică nu o poate susţine, dintr-o debilitate care nu îi este proprie, ci derivă mai cu seamă din extensiile sale metafizice, de punte fragilă întinsă între viaţă şi moarte – adică între om şi Supraom, cum ar spune Nietzsche.

Pentru a preîntâmpina neînţelegerile, îngăduiţi-mi să mă explic. Fenomenul de dedublare de care vorbeam poate fi trăit în două feluri: ca sinceritate şi ca histrionism. Actor al propriei sale deveniri, „păpuşar” personal sau cosmic –

Sfera frigului de Aura Christi

Sfera frigului de Aura Christi

cosmicitatea venind din faptul că orice scriitor este puţin şi demiurg, măcar al utopiei de a se construi pe sine – histrionul ficţionalizează cu premeditare, punând în circulaţie mai multe euri, mai multe personaje alternative sau mai multe stiluri, conştient fiind de faptul că cititorul este în ultimă instanţă o victimă gracilă, care intră în joc tocmai din dorinţa de a se şti mistificat, „pactul secret” sau „involuntar” dintre autor şi cititor fiind leit-motivul cel mai frecvent al acestei tipologii de lectură. Dimpotrivă, scriitorul care alege sinceritatea ca formă de exprimare îşi provoacă şi îşi exasperează cititorul. Pentru el, lectura nu este un „pact”, ci o formă de nonconformism necalculat, barbar, imprevizibil. Dacă histrionul deconstruieşte o formă unică prin intermediul multiplicării ei ludice, fiind foarte atent la contururile care separă forma de neant, fiindcă numai ele fac „diferenţa”, scriitorul sincer sau sangvin concepe scrisul ca energie: ca forţă „sălbatică” aflată dincolo de orice formă finită, ca exces opus limitei, ca expansiune. Întrebat, în celebrul capitol XXV din Doctor Faustus de Thomas Mann, ce anume oferă, Diavolul cu care se întâlneşte Leverkühn tocmai în patria formelor, adică în Italia (deşi cheia de intrare a capitolului este Kierkegaard), persiflează sarcastic orice prezumţie scrobită de sorginte faustică, clasică, şi spune, dimpotrivă, că poarta pe care numai Iadul o poate deschide duce direct la arhiprimitiv, adică la energia care se află atât înaintea, cât şi în urma formei: dinainte, fiindcă ea anunţă viaţa, îngăduindu-i ludic naşterea, şi în urma ei, fiindcă aici ea reprezintă transcenderea formei ca atare, adică moartea.

Pentru primul tip de literat dintre cele două pe care le-am amintit mai sus, adică pentru cel ficţionalizant, forma e absolută, motiv pentru care cultura construită în perimetrul stilistic al acestei concepţii se întinde între două experienţe-limită reluate la nesfârşit în multe romane sau tratate de filosofie: trauma naşterii şi anxietatea morţii, între care se întinde o linie subţire şi fragilă, trasată de viaţă. Dimpotrivă, pentru scriitorul sincer şi sangvin, literatura este deopotrivă viaţă şi moarte: viaţă ca moarte, am putea spune, experienţă excesivă, sinceră până la explozie, exuberantă, devoratoare, mistuitoare. Să luăm, de pildă, una dintre surprinzătoarele sintagme pe care Aura Christi le foloseşte în această carte, şi anume cea de „istm ontologic”. În mod convenţional, i-am putea spune „punte”, deşi nu este integral asta, ci un spaţiu îngust de potenţare existenţială, prin intermediul căruia o viaţă până atunci cuminte, banală, se reconverteşte în expresia sa monstruoasă, incomensurabilă, ducând înspre împlinire şi moarte – ele sunt sinonime… – prin surmontarea a ceva ce fusese până atunci doar convenţional, neieşit din cadrele canonice ale vieţii, docilitate sau chiar insignifianţă.

Cele trei secţiuni majore ale volumului pe care îl avem în faţă – „Teribilele abisuri”; Religia viului, respectiv Epicul şi „blestematele probleme” – tratează, în esenţă, asemenea fenomene de „istm ontologic”, adică de transgresiune. Baza lor de pornire este, fireşte, nietzscheană: „istmul” prin intermediul căruia apolinicul devine dionisiac, Antichristul se transformă în Antechrist (adică Dionysos), sau omul aspiră să devină Supraom (faimoasa invitaţie din Zarathustra). Indiferent de ipostazele pe care le surprindem trecând prin „istm”, metamorfoza semnifică, de fiecare dată, un proces de intensificare vitală şi de explozie prin exuberanţă, adică o conştientizare a faptului că o asemenea trangresiune te aduce în proximitatea unei versiuni exuberante a morţii, pe care o trăieşti – asemenea lui Hans Castorp din Muntele vrăjit, de pildă, sau a lui Zorba, din Kazantzakis – hohotitor, ca o energie care exorcizează frica, transformând-o, în sens oriental – sau schopenhauerian – într-o joncţiune ludică, iresponsabilă cu Absolutul.

Să facem o pauză… Necunoscând-o prea bine pe Aura Christi şi reconstruind-o mai degrabă din frânturile relatate de alţii, am ajuns să fac şi un „inventar” al păcatelor care i se reproşează: patetismul, adjectivările hiperbolizante,

Trei mii de semne de Aura Christi

Trei mii de semne de Aura Christi

predispoziţia pentru exces, insistenţa nebună în promovarea unor cauze care au izbândit deja, ea fiind singura de părere că ele se mai cer întărite, zidite cu contraforţi, consolidate. Un episod cu Aura, consumat pe mail, m-a adus în preajma unui alt „exces”, a cărei reacţie m-a impresionat: întrebând-o precaut dacă are sau nu ceva împotriva promovării unei personalităţi literare cu care se afla în conflict public evident, mi-a răspuns exuberant că nu, dimpotrivă: scriem şi despre „duşmani”, chiar dacă ei ne barează drumul, ne împing în mâl până ne sufocăm sau ne vorbesc de pomină în public sau pe la colţuri. Altfel spus, mi-a sugerat ea indirect: prin literatură noi ajungem într-o etică a excesului, în care toate licenţele sunt îngăduite, şi unde restricţiile comune încetează să mai funcţioneze. Literatura se află dincolo de „istm”: are limbajul său propriu, elevat şi exorbitant, e exces în mişcare: dacă, scriind sau redactând o revistă literară, continui să-l receptezi pe autor ca pe o fiinţă terre-à-terre, plăpândă şi cuminte, eşti pierdut din start, fiindcă artistul – tot Nietzsche a demonstrat şi asta, pe urmele lui Rousseau – este monstruosul ca atare, al unui sistem care caută să-l disciplineze: barbarul vesel, decomplexat şi amoral, pentru care burghezul nu reprezintă un termen de comparaţie, ci, cel mult, un motiv de circumstanţială – şi uneori ipocrită –  tristeţe ostentativă.

În consecinţă, nu mi-aş face griji în privinţa stilisticii excesive pe care o foloseşte Aura Christi, ci aş accepta-o drept expresie a unei fervori existenţiale specifice, derivate din dreptul nietzschean la energie şi elevaţie. Să nu ne facem iluzii: nu toţi îl au; nu este un drept democratic, aşternut în calea tuturor, asemenea nestematelor din colb pentru care nu trebuie decât să te apleci pentru a le ridica. El aparţine, dimpotrivă, doar elitei: e dreptul orgolios al celor puţini, reuniţi – spunea Nietzsche – şi prin calitate, dar şi prin disponibilitatea superioară de a surmonta barierele inhibante ale ridicolului. Anti-aristoteliciană fiind (v. consideraţiile piezişe despre râs şi comic din Poetica), fervoarea ei derivă din dreptul de a trăi scintilar viaţa: de a păşi din intensitate în intensitate, doar pe culmi, lăsând la o parte cuminţenia cenuşie a văilor, umbra lor depersonalizantă, liniştitoare – şi, fireşte, vulgul.

Luaţi, de pildă, Religia viului, carte publicată de Aura Christi cu câţiva ani în urmă, reluată în acest volum, şi urmăriţi calitatea selecţiilor de citate sau sintagmele cu forţă iradiantă din cuprinsul ei. Ce caută autoarea în operele pe care le analizează?: „viul teribil” (nu cel pur şi simplu…), „bucuria dionisiacă a căutătorului sensibil la exces”, sau, pe urmele lui Unamuno: „furioasa foame de a fi.” „Supratema Drumului [la zid – este citat Breban –]… nu e propriu‑zis o temă de roman, ci mai mult una metafizică: viul, fiinţa, ontologicul, ceea ce opunem nefiinţei. Ceea ce ne înconjoară de peste tot, ceea ce ne traversează fără încetare cu brutalitate, încăpăţânare, fluiditate, tiranie, bruscheţe, dar dispare nu la cea mai scurtă atingere, dar la cea mai vul­gară şi timidă privire, gând aproape: viul, miracolul enorm al viului.Nicăieri nu veţi găsi viul „normal”, curgând în făgaşurile lui fireşti, în textele Aurei Christi, ci viul excesiv, hiperboliza(n)t, esenţializat prin calitate. E altceva, ceva ce nu se găseşte spontan, cuminte, potolit, ci un exces rezultat în urma construcţiei de sine. Unii ajung la el, alţii îl caută pe durata unei întregi vieţi, sau, dimpotrivă, îl evită: e o chestiune de „istm”: de potecă fragilă, trasată peste abis, asemenea celor care se găsesc cu nemiluita în Făgăraşii copilăriei mele, desenate înfricoşător, tensionant, între două prăpăstii. Unii trec, alţii se lasă păgubaşi: în viaţă este la fel…

Nu e deloc de mirare, tocmai din această cauză, că Aura Christi numeşte cartea sa „rodul pasional al unei iubiri construite…”, în regimul luxuriant al dreptului electiv la exces: cine trece uşor peste acest ultim cuvânt, greşeşte tandru şi pierde fatal partida, sortit fiind unor întreprinderi mai potolite sau chibzuinţei. Cartea Aurei este un „elogiu frapant, teribil al vieţii, al viului”, cele mai surprinzătoare secţiuni ale ei fiind dedicate lui Proust, adică unui neurastenic genial, protejat claustrofob de pereţi de plută. E partea de care m-aş disocia cel mai mult citind cartea, dar nu pot să nu apreciez superbia Aurei Christi de a sfida bibliografii celebre, acreditând în mod paradoxal un Proust mai vital decât a fost el vreodată.

Cum se ajunge la o asemenea percepţie? Prin escaladare, explică autoarea, vorbind de „multiplicare”, „augmentare” şi „revivificare” în aceeaşi propoziţie, pentru a continua (citez la întâmplare, fiecare sintagmă putând fi înlocuită, fără resturi de comprehensiune, cu zeci de alte similare: „amoralismul monstruos al iubirii”, „viaţa interioară bogată, luxuriantă” a personajelor, „intima însufleţire […] această bogată şi surprinzătoare nelinişte a trăirii”, „abisurile spiralate ale vieţii”, „moartea ca una dintre feţele vieţii” etc. Derivate din deja citata „bucurie dionisiacă a căutătorului sensibil la exces”, ele se subsumează înţelegerii literaturii „ca sărbătoresc”: adică, dincolo de potenţare, ca un şuvoi în care viaţa şi moartea se amestecă, cea dintâi deschizându-se pentru a o primi pe cea de a doua, sinucigaş aproape – ar spune Serenus Zeitblom din Doctor Faustus – ca într-o îmbrăţişare dureroasă, crepusculară, din care voinţa morţii de a se juca cu viaţa, de a fi ea însăşi viaţă, nu este câtuşi de puţin absentă.

Îngăduit să-i fie, aşadar, autorului rândurilor de faţă (aceasta este o parafrază după Thomas Mann; cunoscătorii ştiu de unde: sunt de identificat cel puţin două locuri…) să se oprească asupra structurii constructive a volumului de acum al

Gradini austere de Aura Christi

Gradini austere de Aura Christi

Aurei Christi, făcut în aşa fel, încât să transmită o încărcătură existenţială specifică, foarte intensă. Detalii puţine pe care le ştiu din viaţa ei vizează, într-o primă instanţă, mutarea în România din Moldova ei natală şi întâlnirea esenţializantă cu Nicolae Breban, împreună cu care vor construi o revistă literară redutabilă (Contemporanul. Ideea Europeană) şi editurile sale conexe. În al doilea rând, un complex similar se asociază cu fiinţa fratelui – Andrei Potlog – şi a mamei – Liubaşa – planuri de referinţă fundamentale în efortul de a construi o realitate spirituală care transcende biologicul, tot aşa cum iubirea pentru carte şi pentru cultură surmontează iubirea biologică pentru părinţi, pe care n-o înlătură, ci, dimpotrivă, o sublimează şi o include. În al treilea rând, irizările de profunzime ale Aurei Christi trimit înspre complexul unui copil abia refulat, detectabil în aproape toate paginile pe care ea le scrie şi le trimite tiparului. Astfel, vorbind despre relaţia dintre Rodin şi Rilke (captiv, la rândul său, într-o formulă similară în interiorul relaţiei cu Lou Andreas-Salomé, aflată pe puntea subţire a tranziţiei de la Nietzsche/Paul Rée la Freud), ea îl surprinde pe „poet care-şi tratează maestrul ca pe un mare copil adult”. Tandreţi infantilizante sunt peste tot în carte, însă, departe de a prejudicia substanţial întregul, ele introduc în ecuaţie o abia vizibilă – dar, cu siguranţă: intenţionată – structură iniţiatică, confirmată, între altele, şi de rama triadică a întregului volum, cele trei secţiuni („Teribilele abisuri”; Religia viului şi Epicul şi „blestematele probleme”) marcând drumul de la naştere la moarte (asociată iubirii), între ele fiind trecerea prin „istm”, adică procesul – la unii mai anevoios, la alţii subit (cum se întâmplă la personajele lui Breban) – de metamorfozare „dionisiacă”, exuberantă, derivat în multe cazuri din recunoaşterea ca atare a bolii (detaliu de asemenea autobiografic).

Relevantă este, în această privinţă, prima secţiune a cărţii, care debutează cu „descinderea” lui Malte (personajul lui Rilke) la Paris, într-un mod similar în care se va fi produs, probabil, „descinderea” autoarei în Bucureşti. Acolo, ca şi aici, urmează găsirea Maestrului „uriaş, viu, răvăşitor de viu”: Rodin în cazul lui Rilke, în care acesta surprinde – vă amintiţi, probabil… – „intima însufleţire […], această bogată şi surprinzătoare nelinişte a trăirii”, Breban în al doilea caz, „monstruos de viu” în multe privinţe, cu siguranţă copleşitor, imprevizibil şi plin de energii necontrolate ca om. „Nevoia de Rodin” – adică de Maestru – este una dintre supratemele esenţiale ale volumului. Spre deosebire de alţii, pentru care desprinderea de maestru reprezintă momentul suprem de emancipare personală, ducând înspre acel „principium individuationis” de care vorbeşte Nietzsche în Naşterea tragediei, în economia de viaţă a Aurei Christi, „monstruosul” identificat în fiinţa Maestrului reprezintă condiţia trecerii prin „istmul ontologic”, adică a metamorfozei dionisiace, exuberante.

Să ne oprim din nou, preţ de o clipă, pentru a cuprinde în toată intensitatea ei această relaţie, foarte atipică pentru

Sub semnul ideii europene

Sub semnul ideii europene

stereotipiile care-l animă pe literatul român, obsedat să „ucidă” orice influenţă, emanciparea fiind modelată pe ancestrala convingere că sub nuc nu creşte nimic. Să recunoaştem: Breban nu este un om comod, tot aşa cum n-au fost nici alţi „monştri” egolatri ai literaturii române recente, ca Marin Mincu sau Adrian Marino. Firile plăpânde fug din calea lor, sau, dimpotrivă, îşi raţionalizează complexele prin aversiune. Aura Christi a realizat însă „minuni” în „umbra” lui Breban: nu a devenit un discipol docil, nu l-a imitat sau transformat într-un pretext epigonic, ci a crescut în cercul de fascinaţie iradiat de el, cartea de faţă reprezentând – mai mult chiar, decât Religia viului – nu numai cel mai bun eseu indirect care s-a scris vreodată despre Breban în exegeza autohtonă, ci şi un elogiu sublim al „voinţei” de a rămâne în preajma Maestrului, care-i înnobilează pe ambii parteneri intelectuali aflaţi în ecuaţie.

Urmând „naşterii” prin intermediul descinderii lui Rilke/Malte la Paris, secvenţa secundă şi terţă a primei părţi din volum au în centrul lor complicata relaţie dintre iubire şi moarte (a iubirii ca moarte, de fapt…), sugerând aproape ficţional translaţia de la personal la stihialitate, în chiar sensul de care Diavolul lui Leverkühn vorbea în deja amintitul capitol median din Doctor Faustus. „Cheia” procesului simili-ficţional pe care Aura Christi îl desfăşoară iniţiatic o reprezintă apariţia unui capitol dedicat sculptorului Gorduz la acest nivel, la care autoarea surprinde „idealul copilăresc-zbuciumat” al operelor sale şi vocaţia telurică de tip rodinian, aflat, altfel spus, la antipodul obsesiei de şlefuire care-l caracterizează pe Brâncuşi. De altfel, eflorescenţa monstruosului stihial domină, ca perspectivă, analiza tuturor metamorfozelor duale din romanele lui Breban – repet: ele sunt dintre cele mai bune care s-au scris vreodată în literatura română, trecerea exegezei viitoare prin paginile Aurei Christi fiind obligatorie – fie Castor Ionescu (din Drumul la zid) sau celebrul Grobei (din Bunavestire) fiind, în esenţă, terifiante metamorfoze nietzscheene, aflate în plin proces de exhibare a unei identităţi „dionisiace” escaladate, răsărite grotesc din găoacea unul „apolinic” de regulă cuminte şi bine încorsetat în social.

Boala, citită ca „pretext de a naşte viul”, este, în mod nietzschean (dar nici Thomas Mann nu este străin de această influenţă…), oarecum unilateralizată în secţiunea finală, foarte majestuoasă, a „Teribilelor abisuri”, determinând-o pe Aura Christi să interpreteze tot ce citeşte în cheie exuberantă, care se pretează la Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), la două texte foarte frumoase din secţiunea a treia a volumului, dedicate lui D. H. Lawrence şi Iris Murdoch (în cazul celui dintâi, Şarpele cu pene i-ar fi venit ca o mănuşă analistei…), însă, personal, mă îndoiesc că „monologul proustian se construieşte labirintic, dionisiac”, anexarea lui Proust la o Religie a viului fiind, în ceea ce mă priveşte, cea mai dificil de acceptat partitură a volumului.

Mai e de relevat un ultim aspect, înainte de a încheia: nu numai prin câteva dintre sintagmele sale recurente, dar şi prin

Planeta Israel de Aura Christi

Planeta Israel de Aura Christi

substanţa sa esenţială, cartea pe care tocmai o închidem derivă dintr-o religiozitate creştină profundă, „iisusiac” fiind unul dintre epitetele foarte des folosite, împinse, evident, înspre exces. Nietzsche ca „sacerdot de la Torino” e pios spus, dar poate că el însuşi ar fi fost primul care să protesteze împotriva unei asemenea sintagme; oricum, e cert că acolo – adică la Torino – numai „sacerdot” nu a fost… Religiosului din Nietzsche şi Marea Amiază i s-ar putea dedica un studiu separat, într-atât de interesantă şi de nietzscheană este „umbrela” sub care el este tratat. Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând „istmul ontologic” dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca „propunere mitică” face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală.

 

Sursa: http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=1712

 

Cateva titluri publicate de Aura Christi:

Pachet seria de autor Aura ChristiI

Pachet seria de autor Aura Christi

3 comentarii »

  1. Ksenia a scris:

    Alexandra Tistea a scris pe 27 November 2009. Ai un stil fin-agresiv-intelectual. Imi place foarte mult cum scrii. Articolul de mai sus aduce a inceput de roman.

    comment-bottom
  2. michael kors outlet a scris:

    michael kors outlet…

    Blogul editurii Ideea Europeană » Blog Archive » La multi ani, Doamna Aura Christi!…

    comment-bottom

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment