Ar trebui sa existe o masura in toate

Ar trebui sa existe o masura in toate

 

Ar trebui să existe o măsură în toate

 

„Şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia (…) România literară [în 1971, după demisia autorului Animalelor bolnave – n.n.], iar Ivaşcu, la rândul său a «pus o condiţie»: să fie asistat în această «muncă» (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. «Cum nu eram membru al PCR – precizează în continuare Nicolae Manolescu – numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu»”.

 

Nicolae Breban

Nicolae Breban

În articolul din Observator cultural (12 mai 2011), intitulat Există o măsură în toate, dl Livius Ciorcârlie menţionează, între altele, că „în dezacord cu poziţia adoptată de Nicolae Manolescu în cazul Breban, după ce reaminteşte că acesta din urmă s-a retras din CC al PCR şi din funcţia de redactor-şef al României literare în semn de protest faţă de tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu, domnul Creţu adaugă: «Întreb brutal: Nicolae Manolescu de unde şi-a dat vreodată demisia de dragul unor principii?». Întreb la rândul meu: de unde aţi fi vrut să şi-o dea, domnule Creţu, din postul de lector universitar? Altă funcţie n-a avut Nicolae Manolescu până în 1990. Din Comitetul Central al PCR oricum n-ar fi putut să şi-o dea, de vreme ce n-a fost membru de partid”. Şi adaugă într-un stil, care nu-l caracterizează îndeobşte: „M-aş aştepta ca acela care pune o asemenea întrebare să ştie despre ce vorbeşte”.

Mă aşteptam ca acela care dă un asemenea răspuns să ştie despre ce vorbeşte.

Bogdan Creţu are dreptate. Ceea ce nu ştiu mulţi, foarte mulţi tinerii de azi (Bogdan Creţu este o fastă excepţie) e că dl N. Manolescu – un excelent foiletonist pe când servea interesele literaturii române, susţinând şi apărând valoarea!; uneori era curajos (cronica la Bunavestire), alte dăţi însă de o laşitate zglobie (cele două recenzii jenante la Lăncrănjan!) – a deţinut decenii la rând rubrică în revistele Contemporanul, fiind protejat de maestrul său, George Ivaşcu, un cerber al epocii stalinisto-dejiste, apoi în România literară, unde G. Ivaşcu s-a mutat repejor, de bună seamă cu fidelul său ucenic, junele critic N. Manolescu. Dl G. Ivaşcu ocupase funcţia de redactor-şef la România literară (oferită de N. Ceauşescu), funcţie din care şi-a dat demisia N. Breban, în 1971, în Le monde, la Paris, în semn de protest contra Tezelor din Iulie, prin care dictatorul lansa mini-revoluţia culturală. În „vara fierbinte” a anului 1971, N. Manolescu a preluat fulgerător funcţia de redactor şef-adjunct – ceea ce înseamnă, evident, că dl Ciocârlie – care se întreabă „de unde aţi fi vrut să şi-o dea, domnule Creţu, din postul de lector universitar?”, afirmând de îndată: „Altă funcţie n-a avut Nicolae Manolescu până în 1990” – susţine un neadevăr.

 

Nicolae Breban cu Mama d-sale

Nicolae Breban cu Mama d-sale

Nu credeţi că un coleg din Polonia sau din Rusia, de pildă, dle Ciorcârlie, ar fi lăsat acel loc,  din care şi-a dat demisia Nicolae Breban cu Mama d-sale romancierul Breban, atunci, în 1971, gol? Despre acea perioadă, Mircea Iorgulescu scria, între altele: „Nicolae Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului”. (România literară, 11-17 mai 1994) Acelaşi Mircea Iorgulescu susţine că „G. Ivaşcu a venit la România literară cu un mandat precis, încredinţat personal de N. Ceauşescu: să «debrebanizeze» revista. Nu ştiu dacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redacţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Cea dintâi acţiune de «debrebanizare» a constat în distrugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusiv grafic, toate rubricile de până atunci, colaboratorii au fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi de recenzenţi de toată mâna… Revista s-a schimbat peste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cu mici insule de interes… pierdute într-o mare de platitudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şi instalarea lui la «cronica literară» nu a redat României literare din primii ani ai epocii Ivaşcu prestigiul critic pe care-l avusese în perioada Breban…” (idem)

Să vă aducem aminte în ce mod a ocupat acea funcţie dl Manolescu, nefiind membru de partid? Pentru a respecta adevărul, vom reproduce , în continuare, un fragment din textul romancierului Breban din Contemporanul, 14 iulie 1994, un text în care e tratată acea vară fierbinte a anului de graţie 1971, nefiind trecut cu vederea nici modul în care dl Ambasador UNESCO la Paris, membru-corespondent al Academiei Române, N. Manolescu, „îşi asumă trecutul”. Concret? Falsificându-l grosolan, abuziv, de mai bine de douăzeci de ani! N. Breban: „Şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia (…) România literară [în 1971, după demisia autorului Animalelor bolnave – n.n.], iar Ivaşcu, la rândul său a «pus o condiţie»: să fie asistat în această «muncă» (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. «Cum nu eram membru al PCR – precizează în continuare Nicolae Manolescu – numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu»”. (N. Breban citează din textul dlui N. Manolescu, publicat în România literară, 11-17 mai 1994).

 

Am constatat că din Iulie 1971, când romancierul Breban şi-a dat demisia la Paris, în Le monde, au trecut, iată, incredibil, exact 40 de ani: 1971 – 2011. Probabil cu acest prilej, CNSAS a lansat pe circuitul mass-media ştirea abuzivă, calomnioasă, conform căreia Nicolae Breban „a colaborat cu securitatea”. Cu acelaşi prilej, se pare, CNSAS, în concluziile sale formulate în acţiunea înaintată la Curtea de Apel Bucureşti, menţionează, între altele, faptul că…, hm, ţineţi-vă bine, autorul Buneivestiri a „îngrădit dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor, prevăzut de Art. 28 din Constituţia României din 1965”. Brrr… În 1965? Adică într-o perioadă în care în România ceauşistă „libertatea de exprimare” era în plină efervescenţă! Nu excludem faptul că tot cu acest prilej aniversar, dl N. Manolescu susţine în editorialul din nr. 16 al României literare: „N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost (sic!) folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977” (s.n.); „Partea proastă este că nici astăzi N. Breban nu acceptă că a fost folosit fără scrupule şi că i s-au smuls declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase profesional pentru noi”; „Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărât de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă”. Apropo de declaraţii „primejdioase profesional pentru noi” (care noi?), nu există nici o dovadă că N. Breban, în cursul discuţiei sale cu gen. Pleşiţă (întreb din nou: există înregistrările acestor discuţii?), ar fi dat vreo informaţie periculoasă despre dl P. Goma sau despre lumea literară. În atacul brutal contra lui N. Breban şi a cărţii sale Bunavestire, în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac reprodus de toată presa comunistă, persoana lui N. Breban era pusă pe acelaşi plan cu P. Goma şi era înfierată, ca şi persoana lui P. Goma. Ceea ce înseamnă că forurile centrale, politice şi poliţieneşti, nu făceau nici o distincţie între cei doi: Goma şi Breban – dovadă, încă o dată, că nu poate fi, în nici un caz, vorba de informaţii, declaraţii „primejdioase profesional”, date de N. Breban, şi nici de un aşa-zis rol de „agent de influenţă”, zvon calomnios preluat sub dictatură de la dna M. Lovinescu, fiica marelui critic, şi relansat în plină libertate, cu acribie zgomotoasă, de dl N. Manolescu.

 

 

foto aura christi

Matei Calinescu, Nicolae Breban, Ion Ianosi, Janina Ianosi

Cum reacţionează cele două instituţii abilitate la campanile de „linşare mediatică” a unor scriitori, intelectualide vârf ai naţiuniiromâne? Răspunsul casant, exact, îl dă criticul Daniel Cristea Enache: „Academia, de fiecare dată, îşi apără membrii sau, în orice caz, contextualizează culpa scriitorului (a savantului) adus în discuţia publică. Sunt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat-o ş.a.m.d. În schimb, Uniunea are o abordare free style, după umorile preşedintelului său, şi judecă aceleaşi lucruri cu măsuri diferite. Importantă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici măcar dosarul său de Securitate. Esenţial e dacă el «se înţelege» sau «nu se înţelege» cu actualul prezident, care, la rândul său, nu mai ştie dacă vorbeşte în numele instituţiei ori în al lui personal. Într-un editorial recent, ajungea să-l ameninţe pe un scriitor cu dezvăluiri din dosarul acestuia… Jenant”. (Observator cultural, nr. 574 din 12 mai 2011)

 

Ce ruşine, domnilor!

Aura Christi

© Ideea Europeană
Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=635
http://www.ideeaeuropeana.ro/

 

 

 

1 comentariu »

  1. …..Mesajul lui Breban postat pe blogul Ideea Europeana………….Scriitorul Nicolae Breban asupra caruia CNSAS a constatat ca a fost colaborator al fostei Securitati a anuntat duminica pe blogul editurii Ideea Europeana ca isi anunta retragerea din consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania USR nefiind vorba despre o demisie nici macar una de onoare. Reactia scriitorului vine dupa ce presedintele USR Nicolae Manolescu i-a adus mai multe critici lui Breban pe care l-a numit agent de influenta…

    comment-bottom

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment