Cand ma gandesc la cei douazeci de ani de litere, scursi din 1990, pentru a incerca sa pricep lucrurile cat mai bine, fac, in aceasta ordine de idei, exercitii de intelegere in siajul iubitului de noi Sfantul Augustin. Analizez modul in care este tratata cultura, literatura romana vie. Nu, nu in tari puternice si bogate, tari care se respecta, cum sunt, de pilda, Franta sau Germania, Italia sau Rusia – state democratice care au o cultura veche, sprijinita prin strategii elaborate si urmate, in timp, ca litera de lege, o cultura bine cunoscuta, bine propagata, tradusa, mediatizata de secole in lume. Ma gandesc, asadar, cum este tratata literatura vie in tarile vecine, care au facut parte, ca si Romania, din blocul aflat in raza influentei sovietice. Ce tablou se contureaza? In Polonia, Ungaria, de pilda, literatura se afla la loc de cinste, este respectata, propagata, iubita, firesc, atat in tara, cat si in comunitatea europeana; si nu numai in comunitatea europeana. Scriitorul, in aceste tari ex-socialiste, este, continua sa fie o institutie. In tarile vecine nu e nevoie sa repeti ca literatura nationala conserva, pastreaza identitatea unei natiuni, fiindca acest adevar este inteles de la sine, masurile de sustinere, protectie si propagare a literaturii nationale vii fiind eficiente, exacte.
In Romania, insa, literatura vie este tratata, in chip incredibil, de neinteles, cu dispret. Iar scriitorul roman a ajuns o entitate de care se poate face abstractie. Fata catre fata cu organismele, institutiile statului (si nu neaparat ale statului), scriitorul roman… nu exista. Literatura romana vie este rau cunoscuta, rau tratata in tara ei. Iar peste granita… nu exista! Aceasta este trista, dramatica realitate care persista de douazeci de ani. Si teama imi este ca modul in care este sabotata sistematic literatura romana in ultimii douazeci de ani, in realitate, este expresia, semnul unui atentat la identitatea poporului roman. Este o afirmatie, se intelege de la sine, de o gravitate extrema aceasta. Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, in fapt, nu mai sprijina literatura romana vie. Nu de ieri. Nici de alaltaieri. Programele culturale au fost suspendate. Achizitia de carte pentru bibliotecile judetene, facuta pe vremuri, an de an, prin Ministerul Culturii, de asemeni. Aproape fiecare ministru al culturii, de cum este instalat – pe criterii evident politice – in fotoliul de ministru, declara cu seninatate incredibila ca este interesat exclusiv de patrimoniu, in consecinta, accentul se pune, in timpul mandatului sau, pe patrimoniu, cultura vie fiind fie data cu brutalitate la o parte, fie identificata, nu rareori, pana la caricatura, cu divertismentul, ceea ce, evident, este, iarasi, foarte grav, astfel incurajandu-se subcultura, maneliada, degradarea treptata a populatiei, impinse incet, metodic spre analfabetizare. Bugetul alocat culturii (o parte covarsitoare a acestuia fiind distribuit, dupã cum se stie, patrimoniului) a scãzut in ultimii ani sub cifra vehiculatã in Apelul pentru salvarea culturii romane vii (2006), de 0,19 % din PIB; aceasta in condiþiile in care, dupã afirmaþiile actualului ministru al culturii, domnul Kelemen Hunor, „in 2009, cultura romanã a asigurat 5,5 % din PIB”. (Miron Manega, in Săptămâna financiară, 12 martie 2010)
Cine este vinovat de aceasta situatie? In primul rand, noi, scriitorii. Sau, cum sustine romancierul Nicolae Breban in volumul Tradarea criticii, aparut la Editura Ideea Europeana – cea mai incomoda carte a anului 2009 – „raul este acasa”, in lumea scriitorilor adica. Libertatea in care a fost aruncata benefic Romania dupa Revolutia din 1989, denigrata de majoritatea membrilor Grupului de Dialog Social, a fost un taifun. S-au clatinat destine, s-au pulverizat la jumatatea drumului promisiuni, cariere, ce pareau a fi – si nu rareori chiar erau! – de prima mana. Criticii importanti, aproape fara exceptii, au parasit terenul literelor vii. „Daruindu-le” prestigiu social, audienta domnilor Liiceanu, Manolescu etc., M. Lovinescu si V. Ierunca – doi excelenti cronicari da radio, care au jucat un rol important, greu de neglijat la Radio Europa Libera, fiind, dupa 1990, inscaunati in tronul de mari sfetnici ai natiunii, de „mari creatori”, „mari critici”, „egali ai celor mai de seama critici romani” – M. Lovinescu si V. Ierunca, asadar, au transplantat, din nefericire cu succes, zazania, dihonia din mediul exilului parizian… pe terenul romanesc, semanand confuzie in lumea postdecembrista. Sub zodia confuziei, nodulii de influenta si putere, inclusiv financiara, pot fi dispusi dupa bunul plac al unui grup (GDS), care astfel isi consolideaza hegemonia, folosind, in ultimul timp, ca arma „bolsevismul anticomunist”. In loc sa fie solidari cel putin ca in plina dictatura, scriitorii s-au impartit in grupuri, grupulete, bisericute, lumea literara fiind fracturata in timp pe principiul (ne)apartenentei la partidul X sau Y, sau la Grupul de Dialog Social. Da, atotputernicul GDS, care, de facto, conduce de douazeci de ani cultura romana, avand reprezentanti in nu putine institutii, departamente, agentii fie private, fie de stat, care duc, dupa cum se afirma – majoritatea – o politica de sabotare sistematica a literaturii vii, a scriitorului viu, in favoarea comentatorilor inrolati, purtand cravate portocalii. „Bolsevismul anticomunist”, se spune, practicat asiduu de unii, nu putini, membri ai GDS – s-a inteles in timp – asigura subventii grase, prestigiu social si – nu in ultima instanta – putere. Atentie, o putere greu de neglijat in conditiile in care membri sau simpatizanti, sustinatori influenti ai GDS-ului se afla la conducerea catorva institutii de prim-plan cum sunt, bunaoara, ICR, Humanitas, Romania literara, 22, USR etc., nu-i asa? Disidentii reali au fost dati, nu o data, cu brutalitate, la o parte. Si cand spun disidentii reali, ma refer la Paul Goma, Dumitru Tepeneag, singurul scriitor, singurul cetatean roman, caruia Ceausescu i-a retras, printr-un decret prezidential, cetatenia, Nicolae Breban, care, ajungand in structurile de varf (a fost membru supleant al C.C.), si-a dat demisia dupa ce au fost publicate Tezele din Iulie 1971.
Literatura romana vie – in acest context ce tradeaza semnele evidente ale unui genocid – a fost pusa la colt. Acestea au fost motivele, unele dintre ele, pentru care am lansat, in anul 2006, pe circuitul presei nationale, scrise si vorbite, Apelul pentru salvarea culturii romane vii, semnat de 900 de scriitori, profesori, intelectuali, studenti, elevi din lume, un Apel despre care dl Manolescu mi-a spus ca este… o tampenie, nu-i asa, Excelenta? Creatorul roman viu este tratat cu dispret, spuneam si alte dati, de politicienii rapace ai tarii. Se pare ca niciodata, in istoria literaturii romane, in istoria civilizatiei autohtone – atata cata este si asa cum este – atitudinea fata de creator, aici, pe pamantul sfintit de umbra statuilor lui Mihail Eminescu si George Bacovia, Lucian Blaga si Nichita Stanescu, Tudor Arghezi si Ion Barbu, niciodata, atitudinea fata de creator nu a coborat atat de jos. In plina dictatura stalinisto-dejista erau azvarliti fie in puscarii, fie in marginalitate sociala spirite ca Tudor Vianu, Mircea Vulcanescu, Bacovia, pentru ca acum, in plina libertate, sa fie improscati cu noroi in paginile cotidianelor de mare tiraj scriitori ca G. Calinescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nichita Stanescu, Dumitru Tepeneag, Eugen Uricaru, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Cezar Ivanescu, Adrian Marino s.a., opera carora face parte din patrimoniul natiunii romane. Incruntatul C.T. Popescu a batut toate recordurile posibile, indemnand, intr-un text imund, sa fie arsa o parte din opera nichitastanesciana, fara sa fie supus oprobriului public pentru instigarea sa de sorginte fascistoida nici de Academia Romana, nici de Uniunea Scriitorilor din Romania – una dintre cele mai prestigioase institutii ale tarii, care si-a sarbatorit relativ de curand centenarul si care… si-a pierdut, pare-se definitiv, sediul din Casa Monteoru intr-un proces cu mostenitorii familiei Monteoru, fara ca interesul breslei scriitoricesti de a-si pastra sediul de circa saptezeci de ani – o cladire-simbol de buna seama – sa fie reprezentat in instanta printr-o cerere de interventie in proces, cum s-au facut pe cand presedinte al USR-ului era Laurentiu Ulici, apoi Eugen Uricaru. Scuzele de o seninatate incredibila – dupa cum mi s-a spus; daca e adevarat, ceea ce mi s-a spus… incep sa inteleg ca nu mai inteleg nimic – ale actualului presedinte al USR, dl Manolescu, denota, in esenta, dupa cum se afirma, un diletantism fara leac, lipsa capacitatii de a reprezenta breasla si interesele ei, lipsa vocatiei de organizare a unei institutii, mai exact neprofesionalismul manifestat si altadata, de pilda, in cazul disparitiei Partidului Aliantei Civice (PAC). Cu deosebirea ca, de asta data, nu e vorba de un partid creat peste noapte, ci de una dintre cele mai vechi si prestigioase institutii infiintate de scriitorii romani. Da, de scriitorii romani care impreuna cu cativa boieri luminati – ar fi spus acad. Nicolae Breban – au creat Romania Mare. Datoria actualei conduceri a USR-ului – tine de domeniul evidentelor, al banalitatii si al nevoii stringente de a rezista in vremuri tulburi, ostile culturii de nivel inalt, cum sunt cele traversate de noi de douazeci de ani – era sa se informeze si sa faca, de buna seama, cu promptitudine o cerere de interventie in procesul inceput in iarna anului trecut, mai exact, in data de 29 ianuarie 2009. S-a preferat, dupa cum se sustine, tacerea, in favoarea dorintei de a castiga cu orice pret alegerile. Oare numai atat? Acum consiliul USR a fost pus in fata unui fapt, dupa toate probabilitatile, implinit. „N-am stiut”, „primaria, actualul proprietar al Casei Monteoru, nu ne-a informat”, „Primaria a refuzat sa ne dea dosarul, cand l-am solicitat” etc. – aceste si alte justificari incalificabile, dupa cum ni s-a spus, sunt vehiculate, in vreme ce pe site-ul primariei Bucuresti, in doar cateva minute, pot fi gasite nu putine informatii utile referitoare la procesele legate de Casa Monteoru, subiect ce are o pagina impresionanta! Depunandu-se o cerere de interventie in proces, USR, printr-un consilier juridic sau avocat, ar fi avut, din iarna anului trecut!, acces nu numai la dosare, ci si, evident, la procesul de fond. Nestiinta poate fi, oare, o vina? Uneori, se pare, da. Si una foarte grava! Cand o persoana importanta, aflata la carma unei institutii cum e Uniunea Scriitorilor din Romania, isi dovedeste incapacitatea de a conduce aceasta institutie, nu are, e de la sine inteles, decat o singura solutie, si anume: sa-si dea demisia, daca, evident, a mai pastrat un strop de onoare, de demnitate, nu-i asa, Excelenta, dle Manolescu? Pierderea Casei Monteoru este, evident, o lovitura de imagine imensa data Uniunii Scriitorilor. Va invitam, dle Manolescu, sa va retrageti in urbea in care va aflati mereu in ultimii ani, da, la Paris, unde sunteti Ambasador UNESCO, si sa-i lasati pe scriitori sa o redreseze, la imaginea USR ma refer evident, salvand ce mai poate fi salvat. A conduce USR nu inseamna, de buna seama, exclusiv a fi prezent la sedintele consiliului si ale comitetului director, la unele lansari si evenimente culturale, si a emite, cateodata, comunicate de presa. USR lipseste cu desavarsire din viata culturala, sociala romaneasca, iar vina acestei situatii o purtati dvs., dle Manolescu, nu-i asa? Din ce motive pana la inceputul lunii martie s-a pastrat o tacere de neexplicat asupra subiectului Casa Monteoru? Din ce motive USR n-a facut public in comunicatul emis in data de 12 martie 2010 situatia Casei Monteoru? Din ce motive USR nu s-a documentat apropo de procesele intentate in aceasta ordine de idei? Din ce motive USR nu si-a expus atitudinea printr-o cerere de interventie in proces, pentru asta neavand nevoie, dupa cum mi-a explicat un consilier juridic, de acorduri speciale? Membrii USR, Excelenta, au si drepturi, nu exclusiv obligatii. Dreptul de a fi informati cu exactitate figureaza printre acestea. (Apropo de informatii. Zilele trecute am primit o scrisoare amara, trista, in care autorul acesteia – fiul unui mare poet; imi rezerv dreptul de a nu-i dezvalui deocamdata numele – sustine ca in ultimii ani, in chip uimitor, „Uniunea Scriitorilor din Romania a devenit o institutie care actioneaza, de fapt, concertat impotriva scriitorilor cu adevarat valorosi”. In aceeasi corespondenta electronica, acelasi mesager informat asupra vietii literare postdecebriste imi comunica urmatoarele lucruri care nu m-au lasat indiferenta: „Lupta nu se da doar pentru Uniune, ci si pentru viitorul nostru moral, pentru viitorul moral al romanilor in sens amplu, general. Tacerea vinovata poate insemna si asumarea culpei”. M-am gandit indelung, in Saptamana Patimilor, dupa lectura randurilor de mai sus, la izolarea salbatica, la singuratatea atroce, amara, inevitabila, de care am parte in ultimele cincinale, acesta fiind pretul platit si pentru felul meu de a fi, cum sa spun?… un scriitor scortos, incomod, un scriitor care gandeste si simte altfel, un scriitor care a dus, fara voia sa, impotriva sa aproape, cateva „razboaie mediatice”, penduland mereu, obositor, pana la uzura… intre nevoia imperioasa de liniste si echilibru, pentru a-si scrie, firesc, cartile, si incapacitatea de a tacea in vreme ce… alti colegi, nu putini, se spala pe maini, tacerea lor vinovata fiind egala, uneori-adeseori, cu asumarea resemnata a culpei sau… pur si simplu, cu lasitatea mioritica, pe care o detest din rarunchii felului meu de a fi. Ceea ce stiu cu fermitate – o fermitate care imi face sangele sa mai siroiasca deocamdata prin vene – este ca pe mine m-a creat Dumnezeu, ca sa scriu, sa citesc si sa visez; sunt scriitor roman si vreau sa raman scriitor roman, respectat in tara lui, in primul rand. Da. Pretind respect. Nu accept sa fim inghesuiti – eu, cartile mele, cartile autorilor publicati de noi, revista Contemporanul – intr-un colt… mioritic. Vreau sa inteleg din ce motive scriitorul roman este dispretuit in tara lui. Nu, nu caut sa fac dreptate. Dreptatea e o alta meserie. Vreau sa inteleg ce se intampla; si pentru a intelege, am scris, scriu de, iata, circa treizeci de ani, am lansat pe circuitul mass media Apelul pentru salvarea culturii romane vii, si voi scrie in continuare.)
In dorinta de a ma informa, apropo de acest subiect fierbinte, Casa Monteoru – abordat, in Saptamana Patimilor, in paginile cotidianelor, anchetat de MEDIAFAX, preluat de alte agentii de stiri, de bloguri – am formulat o seama de intrebari expediate pe email unor colegi din presa. Horia Garbea, presedintele ASB, intr-un raspuns incredibil – o „atentionare prieteneasca si particulara”, citat din HG; parca dorm si visez urat, zau, parca visez ca vremea NKVD-ului si a „atentionarilor” n-a trecut – expediat pe email, intr-un limbaj aluziv, insidios, ma ameninta cu un proces de calomnie, incercand sa ma intimideze… USR-ul, se stie, are la activ incredibila tentativa de intimidare a poetului Liviu Ioan Stoiciu. Mai e nevoie sa spun ca, avand un temperament de flegmatic violent, crescut „sub rusi” – temperament mostenit de la Tatal meu, iubitul Semion; Dumnezeu sa-i dea lumina acolo unde e si in Vinerea Neagra, cand scriu acest text – uneori-adeseori, am reactii imprevizibile atunci cand sunt amenintata? Uneori, da, recunosc ca la spovedanie, reactiile mele pot fi violente. Si prietenii apropiati stiu asta. Cunosc acest detaliu despre mine si securistii care m-au anchetat pentru relatiile mele cu scriitorii romani.
Stranie reactia lui Horia Garbea, membru in bordul director al USR, nu-i asa? Incredibila reactie manifestata fata de un coleg, membru al USR, care nu e ultimul scriitor al acestei tari, si care, afland de la cativa colegi, membri ai consiliului USR, ca organizatia de breasla a scriitorilor si-a pierdut sediul, se intreaba din ce motive conducerea USR n-a luptat pentru pastrarea acestuia? Straniu, nu-i asa? Din ce motive in comunicatul de presa referitor la sedinta consiliului si a comitetului director al USR din 12 martie 2010, comunicat publicat in presa literara, inclusiv in Romania literara, nu se mentioneaza nimic referitor la pericolul de a pierde Casa Monteoru, sediul Uniunii, o cladire-simbol, „mormant al tineretilor noastre” (expresia ii apartine domnului acad. Nicolae Breban), probabil cea mea valoroasa cladire aflata in administrarea USR, nu-i asa? Ca si cand ar fi vorba de un amanunt lipsit de importanta, unul, asa, de duzina, cum ar fi, bunaoara, pierderea unui pix de serie.
Nu vi se pare orwellian ceea ce se intampla? Nu vi se pare, stimati colegi, membri ai consiliului USR, membri ai comitetului director, nu vi se pare incredibil? Ce sa mai comentezi pe seama „bietei Romanii si a bietei tinere democratii romanesti” (Adrian Marino) – unul dintre drepturile fundamentale ale unui stat democratic fiind libertatea de expresie; asta se invata la scoala primara, daca nu gresesc – daca in anul 2010, intr-o institutie de varf a tarii, o institutie de elita care aduna „constiintele unei natiuni”, o parte dintre acestea – asa e definit, cateodata, scriitorul, daca nu ma insel? – un scriitor care isi exprima opinia intr-un limbaj civilizat, nuantat, punand intrebari atunci cand nu stie sau nu este sigur de o informatie anume, in absenta unei informari exacte (care trebuia, in chip firesc, facuta de USR public, nu-i asa?), este amenintat de un membru al comitetului director al USR… cu un proces de calomnie?
Dupa Revolutia decembrista s-a polemizat asiduu pe marginea crizei literaturii, a crizei poeziei, romanului etc., crize false, in vreme ce de o criza puternica era afectata receptarea, realitate de care s-a profitat, fiind incurajata, pe terenul valorii, confuzia cea mai rapace. Tentativele de revizuire a valorilor semanau, uneori-adeseori, cu un soi de rafuiala. Literatura romana, creatia propriu-zisa, au cunoscut, in plina libertate, o inflorire formidabila, fiind umbrite oarecum de cultivarea lipsita de masura, de nuante, de perspicacitate, a traducerilor, evident necesare, cu precizarea ca, in mod obligatoriu, trebuie pastrata o dreapta cumpana, o proportie justa, deliberat echilibrata, intre creatia originala nationala vie si traduceri. Au aparut capodopere romanesti: trilogia lui Dumitru Tepeneag, Hotel Europa; trilogia lui Nicolae Breban, Amfitrion, tetralogia Ziua si noaptea, ultimul volum al acesteia, Jiquidi, fiind unul dintre varfurile romanului postbelic; romanul lui Augustin Buzura Recviem pentru nebuni si bestii. Eugen Uricaru a dat literaturii romane postdecembriste romanele Supunerea, Cat ar cantari un inger. Petru Cimpoiesu a publicat Povestea marelui brigand. Alexandru Ecovoiu – Eclipsa. Radu Aldulescu – Amantul colivaresei, Ingerul incalecat, Mirii nemuririi. Varujan Vosganian – Cartea soaptelor, o constructie epica de prim nivel, un ravasitor document al genocidului armenilor. D.R. Popescu – Intoarcerea tatalui risipitor. Gheorghe Craciun – Pupa russa, Frumoasa fara corp. Gheorghe Schwartz – Axa lumii, Politica si presa, Cei o suta. Culoarul templier, Oul de aur.
Stralucite sunt unele, nu putine, romane semnate de poeti, afluxul servilor lirei spre imperiul romanului denotand o foame de constructie, vointa de a desface paleta genurilor abordate. In seria de poeti-romancieri se inscriu Gabriela Melinescu, poeta care a dat literaturii romane Copiii rabdarii, Ruxandra Cesereanu cu Tricephalos, Nichita Danilov cu Masa si extraterestrul, Talpi. Mircea Cartarescu, autorul trilogiei Orbitor, care va ramane, probabil, in primul rand, prin volumul intai, piesa valoroasa a constructiei romanesti a acestui varf de lance al optzecistilor, celelalte doua volume fiind neverosimil de inegale. Daniel Banulescu a publicat Cei sapte regi ai orasului Bucuresti, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Mihail Galatanu a pasit pe terenul epicului pur cu Strada Plantelor si Mesterii de clopote. Iar Liviu Ioan Stoiciu cu Femeia ascunsa, Grijania, Romanul-basm si Undeva, la Sud-Est.
Am inceput, in mod previzibil, cu romanul – recurgand la o enumerare, de buna seama, incompleta – fiindca acest gen prestigios, e stiut, denota maturitatea unei culturi. Nici unul dintre romanele mentionate nu a fost transformat in eveniment literar de anvergura nationala. Repet, nici unul, cu exceptia Orbitorului cartarescian, transformat in mega-eveniment de Editura Humanitas – cea mai mare editura din istoria poporului roman, dupa cum se sustine, asa cum Romania literara este cea mai importanta revista a tarii, iar criticul N. Manolescu, se putea altfel?, cel mai mare etc., nu-i asa? Ce naivitate sa crezi ca vremea lui „cel mai”, „cea mai” a trecut!
Poezia a stralucit in cei douazeci de ani. Poezia a suferit in ultimii douazeci de ani fata catre fata cu mareea liricoida de calitate indoielnica. E suficient, in acest context, sa mentionam cateva nume de poeti afirmati cu brio dupa ’90: Cristian Popescu (a murit prea devreme, din nefericire!), Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Ruxandra Cesereanu, Mihail Galatanu. Ma refer la nume consacrate deja.
Dintre sintezele ce trateaza literatura romana, editate in ultimii ani, mentionam, in primul rand, Iluziile literaturii romane de Eugen Negrici, o carte-eveniment care incearca sa trezeasca, sa zguduie spiritul critic autohton; Istoria literaturii romane contemporane (1941-2000) de Alex Stefanescu, remarcabila prin calitatea scriiturii si prin constructie; O istorie a literaturii romane de Ion Rotaru; Istoria literaturii romane de azi pe maine de Marian Popa, o lucrare impresionanta sub aspectul informatiei, in care falsa legenda la limita calomniei se insinueaza in comentariul operei scriitorilor; Istoria literaturii romane de Ion Negoitescu, interesanta si densa, sclipitoare stilistic vorbind, lacunara, profund lacunara, cu bibliografia neadusa la zi.
Asteptata ca unul dintre cele mai importante evenimente literare ale ultimelor doua decenii, Istoria critica a literaturii romane, semnata de N. Manolescu, e una dintre dezamagirile memorabile sau – cu vorbele lui Eugen Negrici – o alta iluzie a literaturii romane. Comentarea literaturii romane postbelice pacatuieste, in paginile respectivei istorii, prin bibliografia lacunara, prin lecturile neaduse la zi, dar si prin subevaluarea unora dintre marii scriitori romani; de pilda, Lucian Blaga si Nichita Stanescu, pentru a aduce exclusiv doua pilde din suita celor existente. Sclipitoare sunt unele dintre cronicile din prima tinerete ale dlui Manolescu, incluse in cuprinsul istoriei d-sale. Ne pare rau sa o spunem, dl Manolescu a parasit, in ciuda gesticulatiei sale ce vrea sa sugereze contrariul, terenul literaturii romane vii, tradandu-si, in plina libertate, dupa cum sustine romancierul Nicolae Breban, vocatia. Vocatie urmata, respectata in vremuri tulburi, sub dictatura, cand scriitorii romani, unii dintre ei – unele varfuri, mai exact – erau solidari si, uneori-adeseori, reprezentau o forta, un pericol pentru putere… Nu in masura – e adevarat, cu cateva exceptii; ma gandesc la Goma, Tepeneag, Buzura si Breban – in care unii scriitori constituiau o piesa de rezistenta de „neimblanzit”, o forta de temut, la rusi sau polonezi, de pilda, facuti, pare-se, din alta „stofa”. Dar totusi… o forta, un pericol. Ceea ce nu se poate spune atunci cand ne uitam in gradina literelor romane, inclusiv in cea din ultimii douazeci de ani.
E suficient sa urmaresti, „privitor ca la teatru”, dialogurile, intre multe altele, dintre Traian Basescu si G. Liiceanu, e de ajuns sa urmaresti curtea facuta de autorul Jurnalului de la Paltinis sau de H.R. Patapievici presedintelui tarii, ca sa te apuce plansul… Tinichigii si ospatari sa crestem! Ca filosofi… avem destui. La acest capitol, ce mai, ii batem de departe pe toti, inclusiv pe nemti! Biata literatura romana, care a rezistat cu brio tavalugului proletcultist. Biata literatura romana, care a rezistat uneia dintre cele mai barbare si salbatice dictaturi din Europa, dand opere comparabile cu operele de varf ale Europei, fara nici un complex, de orice speta! Biata literatura romana care nu si-a consumat modernitatea, avand abrupt parte de diversiunea numita postmodernism, diversiune care a durat circa doua decenii. Biata literatura romana, cu modernitatea ajunsa la nici jumatate, are parte, iata, de douazeci de ani, de hegemonia comentatorilor, creatorul pur-sange, creatorul viu fiind mentinut, in chip incredibil, in marginea lumii literare. Lipsa de solidaritate a scriitorilor romani, in chip evident, ii va costa, se pare, nu putin; lipsa de solidaritate ne va costa pe toti, fara exceptii. Poate, inclusiv disparitia USR. Pierderea Casei Monteoru este, din pacate, un prim semn, nu-i asa? Ce va urma?
Nicolae Breban sustinea, acum cativa ani, urmatoarele: „Daca un organism nu reactioneaza atunci cand este atacat, acest organism este fie pervertit, fie mort”. De un timp, ma intreb obsesiv, cu „gravitate disperata” – ar fi spus Rainer Maria Rilke – nestiind ce anume sa raspund: noi, scriitorii romani, suntem pervertiti sau… am murit demult?
Vinerea Neagra,
2 aprilie 2010
Momentan fără comentarii.
RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL