„Bunavestire” a prevestit o schimbare

„Bunavestire” a prevestit o schimbare

 

„Bunavestire” a prevestit o schimbare.

Sunt legat de Bunavestire aşa cum e legat un părinte de unul dintre copii pentru care a suferit cel mai mult.

 

Miercuri, 25 mai, va apărea volumul al doilea al romanului Bunavestire, de Nicolae Breban, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Despre istoria acestui roman, despre romanul românesc contemporan, despre prietenia scriitorilor generaţiei ‘60 şi despre viitorul literaturii române, am stat de vorbă cu academicianul Nicolae Breban.

 

● Jurnalul Naţional: E Bunavestire romanul de care sunteţi cel mai legat? Dar Grobei personajul cel mai … brebanian?
● Nicolae Breban: Sunt foarte legat de acest roman, de Bunavestire şi mai ales de lupta teribilă, aş zice aproape inumană, de a-l vedea publicat în ţara în care m-am născut, aşa cum e legat un părinte de unul dintre copii pentru care a suferit cel mai mult. Or, azi mi se impută de către unii tocmai această luptă, această „suferinţă”, care, e drept, în alte oglinzi poate lua forme ciudate – pentru cei necreatori, pentru cei care nici măcar o dată în viaţă nu au luptat cu „imposibilul”. Cel social, bineînţeles. Cel agresiv!

● Ce a prevestit Bunavestire?
● A prevestit cu siguranţă o schimbare de stil al autorului, care s-a văzut după apariţia, în ţ81, a romanului Don Juan şi apoi prin apariţia, în ţ84, a Drumului la zid: o construcţie epică amplă şi aridă, total atipică problematicii romanului autohton şi care a avut „norocul” să apară în comunism : sute şi sute de studenţi, mii de profesori şi de intelectuali l-au citit şi-l citează…

● Recent am aflat că CNSAS vă consideră colaborator al Securităţii. Singurele dovezi ar fi transcrierile unor discuţii avute cu generalul Pleşiţă, discuţii pe care nu le-aţi negat. În acelaşi timp, aţi fost urmărit de Securitate, şi nu puţin timp. Lumea de azi nu mai este atentă la nuanţe, nu are datele, şi nici nu-i interesată de asta, să pună lucrurile în contextual de atunci. Ea pune etichete. Cum veţi scăpa de eticheta de „colaborator al Securităţii”?
● Aştept în Septembrie decizia justiţiei. Până atunci constat cu intimă satisfacţie unele opinii ale unor colegi, prieteni sau nu, ale unor jurnalişti sau inşi pe care nu-i cunosc care nu se grăbesc să mă acuze în absenţa evidentă a probelor materiale sau oculare. (Doar n-o să credem încă o dată rapoartele ofiţerilor însărcinaţi să destabilizeze şi să submineze încrederea cetăţenilor în propria lor judecată. Răpind cu viclenie şi uneori cu brutalitate caracteristică dreptul oricărui om la demnitate, la respectul de sine). Între afirmaţia unui cetăţean care a fost strâns cu uşa, şicanat şi nu rareori maltratat, în închisoare sau în aşa-zisa libertate, şi cea a unui poliţist-politic, eu voi fi totdeauna de partea acelui cetăţean.

● Suntem noi, românii, o excepţie, de vreme ce ne preocupă mai mult trecutul decât viitorul? De ce nu ne putem rupe de trecut, de ce nu ne despărţim de el, fie râzând, fie plângând?
● Nu, eu nu sunt de părere că ne preocupă excesiv trecutul, mai bine zis, eu cred că ne preocupă mai ales un „fals trecut”; o caricatură a lui, după un scenariu sau altul pe care le aruncăm în sarcina acestuia, a trecutului apropiat, nu rareori după interese politice sau de grup. Aşa cum comuniştii, într-o jumătate de secol de putere discreţionară nu au fost capabili să pună la punct şi să tipărească o Istorie a partidului lor, tot aşa, noi, cei de azi, nu suntem capabili să-i descoperim pe acei istorici şi analişti gravi, pricepuţi, apţi de a ne lumina cât de cât asupra celor pe care le-am îndurat. Pe care le-am trăit, câteva generaţii la rând. Adesea noi facem dintr-o aşa-zisă analiză a trecutului un program de partid sau un contencios nemilos, o răfuială mai mult sau mai puţin „distinsă”, aptă nu de a clarifica lucrurile, ci de a pava cariere iuţi, uneori la fel de nemiloase ca cele din trecut.

● Comentaţi rândurile următoare: „Am convingerea că Breban este esenţial apolitic. El concepe viaţa socială exclusiv ca pe un câmp de observaţie literar, iar contactele sale cu societatea şi autoritatea au importanţă în măsura în care îi promovează sau îi compromit opera. Nu este şi poziţia mea, dar las în sarcina eticienilor calificaţi, după cum se ştie extrem de bine reprezentaţi în ţara noastră, aprecierea acestei poziţii.” Cum vă raportaţi la ele, ştiind că, în eseurile dumneavoastră vă revendicaţi de la Şcoala Ardeleană, de la paşoptişti şi de la ideea lor că, prin cultură, faci, de fapt, cea mai înaltă politică naţională?
● Observaţia de mai sus a lui Ionel Vianu este justă. „Angajamentul” meu, ca să vorbesc în stilul stângii franceze de pe vremea lui Sartre, e vizibil mai ales în confesiuni, violente sau nu, şi în amplele eseuri. Acolo am fost şi rămân un „întârziat paşoptist” sau un neo-romantic. Adică sunt profund şi dramatic convins că o ţară nu se poate ridica din ruine – fizice sau morale, cum e cazul României după un război distrugător şi o ocupaţie ideologică bolşevică, contrară nu numai tradiţiei dar şi valorilor în care ne-am constiutit – fără un efort al tuturor, fără ceea ce numesc eu un alt „idealism”. Fără de ceea ce am numi „gratuitate” în sfera relaţiilor sociale şi umane, capacitatea unor indivizi şi a unor structuri de a acţiona dincolo şi uneori contrar intereselor lor imediate şi materiale. Capabile de a amâna „răzbunarea” pentru mai târziu, oricât ar fi aceasta de dreaptă şi de necesară. Şi mai ales când sub protecţia acestui, să-i zicem, nobil impuls, nu rareori se ascund şi acţionează interese de clan. Sau de putere politică, economică, iredentară etc.

● Aţi câştigat din literatură sau literatura a câştigat de pe urma dumneavoastră?
● Eu am câştigat cu siguranţă; mult, enorm. Ce a câştigat literatura sau cultura română se va vedea abia după ce eu nu voi mai fi; ca persoană fizică, se înţelege, germene al atâtor neînţelgeri şi gafe, erori, cu siguranţă, legende şi supoziţii, unele de un savuros fantasmagoric. Eliberaţi deopotrivă, atât eu cât şi inteligenţii mei contemporani, de o persoană care şi-a luat se pare prea în serios vocaţia – încă o dată, într-un pur stil paşoptist sau neo-romantic ! – scriind „prea mult” într-o ţară sau provincie în care se scrie „puţin şi bine”, dar şi propriul său destin. Convins ca puţini alţii că viaţa este unică şi, conform maestrului meu din tinereţe, Nietzsche, convins că norocul nostru se află şi trebuie să-l căutăm aici şi nu într-o altă viaţă. Şi eu urmându-i învăţătura, afurisită de comunişti şi pe care romancierul Breban a pus-o în exergă la primele sale cărţi, am spus da existenţei, oricare şi oriunde ar fi, fără rezerve şi adeseori cu o bucurie şi mândrie insuportabile…

● Romania. Teritoriul genurilor minore?
● Fals. În conformitate cu cele afirmate mai sus şi în conformitate cu cunoscuta şi legendara mea „megalomanie”, a „egoului meu umflat”, care, e drept, m-a ajutat să înving în multe momente de criză care păreau realmente fără ieşire, nu pot să accept că locul, limba şi stirpea care m-au „ivit”, m-au „făcut posibil”, sunt minore. Şi ca o provocare am ales, din câmpul literelor spre care mă simţeam atras din prima tinereţe, genul cel mai dificil –     romanul. Şi, mai ales acea specie a romanului modern care înseamnă construcţie. Convins încă de pe atunci că dacă literatura română „va învinge” pe continentul orgolios european, o va face mai ales prin această „specie” şi mai puţin prin lirică, dramă sau nuvelă în care păream, la începuturi, mai dotaţi.

● Eros şi agape în viaţa şi opera lui Nicolae Breban…
● Erosul a fost, de la începuturi extrem de productiv. Ca fantasmă şi viziune asupra umanităţii, apoi, mai târziu, când am devenit ceva mai stăpân pe propriile mijloace ale creatorului epic, am „aruncat pe piaţă” două romane scrise cam în acelaşi an: Don Juan, apărut după alţi patru ani de lupte cu cenzura şi de refuz încăpăţânat al tăieturilor „propuse” şi Pândă şi seducţie care a apărut după 16 ani, în libertate. Apoi, în ţ94, trilogia Amfitrion, toate cele cinci volume completând „ideea seducţiei erotice”, care în mintea mea trebuiau să răspundă „ideii de seducţie politică”, amplu zidită în romanul Bunavestire.
Agape, legenda şi mitologia acestui termen au fost cârja şi aş putea spune idealul tinereţii mele „nereuşite” şi labirintice. Rătăcitoare. Cultul prieteniei pe care în momente de exaltare care făceau nu rareori o proastă impresie chiar şi prietenilor apropiaţi, îl aşezam chiar şi deasupra vocaţiei. În care, noi, cei „de atunci”, grupul meu literar, Grigore, Matei, Cezar şi Nichita credeam ca o formă disperată a unei ciudate religiozităţi. Am botezat-o atunci şi sub forma „autonomiei esteticului” ce voia să ne trimită la nemţii şi francezii romantici dar şi la Maiorescu, şi, mai ales, să ne scoată din nămolul prost mirositor, înăbuşitor al dogmatismului stalinist.

● Cel mai mare eşec al lui Nicolae Breban? Cea mai mare realizare?
● Cel mai mare „eşec”, de fapt o dramă pe care nici până azi nu am „înţeles-o”, adică n-am „cuprins-o” în întregime, a fost moartea tragică a primei mele soţii. (Şi nu atracţia, scurtă, de fapt, a politicului, cum o sugerează unii).
Cea mai mare realizare? Faptul că nu m-am îndepărtat de prima mare iluzie a adolescenţei mele – literatura. Şi nu inteligenţa e calitatea care m-ar caracteriza, sau „talentul”, ci răbdarea, cea pe care în ultimă instanţă o blestemă mai presus de toate doctorul Faust. Cu mine însumi, cu timpul, cu istoria chiar, de ce nu?

● Puterea. Cel mai puternic afrodisiac?
● Nu, pentru mine nu puterea este cel mai puternic afrodisiac, ci… da-da, Femeia. La géante, a lui Baudelaire sau, mai bine, das ewige Weibliche, acel Etern feminin spre care se simte irezistibil atras acelaşi Faust, ca o promisune a unui misterios şi esenţial regat nu numai al Fiinţei, dar şi al Spiritului.

● Are viitor literatura (română)?
● Uriaş. Cu o condiţie: să credem. Să vrem să credem, să credem cu adevărat şi cu condiţia să ne facem, contrar vremurilor mercantiliste de azi, o credinţă, dusă până la fanatism în anumite cazuri, din servirea şi necesitatea gratuitului. Un „gratuit” în care se va naşte şi binele obştesc, cu siguranţă, ca şi respectul faţă de cuvântul dat, faţă de „onoare” cum se zicea altădată. Faţă de demnitatea celuilalt.

● Care sunt cele cinci romane româneşti ale ultimelor două decenii, în viziunea dumneavoastră?
● Tocmai le citesc şi nu vă pot da iute titlurile lor sau numele autorilor. Unii dintre ei fac parte din puţin gălăgioasa generaţie optzeci, care, în deceniile ceauşiste ne dădeau nouă impresia, lui Nichita, lui Manoloescu şi mie, că vor să ne urmeze sfaturile. Apoi, după revoluţie, au lansat cu „sobe şi cu turle” cum spunea un activist stalinist, un fel de curent, împrumutat pe jumătate de la americani, numit „post-modernism”. După ce în poezie, tot în anii ultimei dictaturi, parafrazau cu ceva mai mult succes moda beat a anilor şaizeci ai celor care contestau războiul din Vietnam şi găsiseră paradisul iute şi înecăcios al „ierburilor”.
Ce să mai spun? Tinerii, unii tineri au mai îmbătrânit, alţii au rămas tineri, adică s-au stins precoce, iar noi, cei care ar trebui să fim veritabilii bătrâni ai acestei „epoci”, se pare că nu ştim să ne dăm la o parte. Ni se pare că am fi încă vii, adică creatori, apţi de creaţie şi necesari, adică vizibili. De curând am scris un al doilea volum de versuri din cariera mea, în care, în stilul unui romantic neamţ, neînţeles în vremea sa de contemporanii care, ca şi în orice secol şi în orice regim, se ştie, sunt teribil de grăbiţi (l-am numit pe Hölderlin), volumaş în care convoc şi provoc Zeii să ni se alăture. Mi se părea, în acea „stare” în care am conceput volumul – se pare că, spre deosebire de romancieri, poeţii au nevoie de astfel de „stări”, numite fals de inspiraţie! – că între mine şi cohorta lor augustă şi capricioasă se pot din nou re-stabili legături. Capabile să ne asigure – pe noi, în primul rând, dar cine ştie, poate şi pe Ei! – de necesitatea unei frăţii; mincinoase, cum este aceea între fratele mai mare şi cel mic, adesea, între stăpânul binevoitor şi servul înfricat şi viclean, între un fals îndrăgostit şi aleasa inimii sale, amabilă şi crudă.

● Ii spuneaţi cândva lui Iosif Sava, „Adevarul este prietenie”. La deja mulţi ani de atunci, este prietenia doar o poveste frumoasă?
● …Oricum, o… complicitate, o „alergare alături”, o „moarte” sau o „sărbătoare” împreună, o prietenie ce desfide tocmai legile oricărei prietenii, aşa cum este ea de obicei înţeleasă; adică a-ţi pune, doar, „trupul alături de al celuilalt”, cum o spuneam Poetului în tinereţea noastră, în absenţa oricărui gând sau afinităţi sau pasiuni şi „idei” comune. Oricât de „necesare”, de „ne-ocolit”. Pur şi simplu să-ţi pui trupul alături de al lui şi să nu te mişti! Timpul şi norocul vor rezolva, apoi, multe!

ANA MARIA VULPESCU

23 mai 2011

Sursa:

http://www.jurnalul.ro/cultura/carte/bunavestire-a-prevestit-o-schimbare-578870.html

http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=813

 

0 comentarii »

Momentan fără comentarii.

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment