Citiți în Contemporanul nr. 7/2013

Citiți în Contemporanul nr. 7/2013

 

 Cititi revista Contemporanul nr. 07/ 2013

„Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are,

ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

Friedrich Nietzsche

 

Cuprins:

Polemice

Nicolae Breban • Oportuniştii culturali (III)/ 3

Lecturi

Marian Victor Buciu • Un topos oniric/ 4

Cronica literară

Ştefan Borbély • Mecanisme de victimizare/ 5

Polemice

Andrei Marga • Procesul Bologna. Nevoia schimbării direcţiei (I)/ 6

(Con)texte

Maria-Ana Tupan • Amintiri din Mitteleuropa/ 7

Lecturi

Theodor Codreanu • Eugeniu Coşeriu şi poetica transmodernă/ 8

Lecturi

Constantina Raveca Buleu • Orientul poeţilor şi Orientul minţii/ 9

Semnal editorial

Ion Simuţ • Anca Tomoioagă şi Psalmii în literatura română/ 10

Pagina 12

Bedros Horasangian • Fragmente/ 12

Lecturi

Bogdan Creţu • Provizorat permanent/ 13

Modele

Eugen Simion • Cioran exilat la Bucureşti/ 14

Clubul Ideea Europeană

Dosar ■ Cazul Nicolae Breban (I)/ 15

Sergiu Andon • Mascarada/ 20

Antologiile Conte

Magda Ursache • În labirintul dui/ 25

Eveniment: galeriaartistilor.ro

Ileana Mălăncioiu

Irina Ciobotaru • Cuvântul ca veşmânt cernit.

Ileana Mălăncioiu, Sora mea de dincolo/ 27

Antologiile Conte

Poeme de Ileana Mălăncioiu/ 28

galeriaartistilor.ro

Ileana Mălăncioiu. Translated into English by Carmen Veronica Borbély/ 29

Clubul Ideea Europeană

Natalia Crofts în dialog cu Efim Berşin

Nesomnul raţiunii naşte monştri (II)/ 30

Polemice

Aura Christi • „tabla de valori acceptate”?!/ 31

Film TIFF 2013

Dana Duma • Continuitate şi noutate/ 35

Film

Călin Căliman • La Zlatna, un important festival etnografic internaţional/ 36

Pe cont propriu

Liviu Ioan Stoiciu • Trei festivaluri cu premii, în trei oraşe, sub un titlu: Poezia în Olt/ 37

Revista revistelor

Marin Radu Mocanu • Revizuire globală/ 38

 

Lectura placuta!

 
 

 Aura Christi

Tabla de valori acceptate”?!

Cum să te respecte cei din afara castei scriitoricești,

dacă scriitorii înșiși nu se respectă?

 

În România literară, nr. 25-26 din iunie 2013, la rubrica Ochiul magic, citim câteva texte axate pe cazul Tribuna, texte, între altele fie spus, antologice din mai multe puncte de vedere. Nu știm din ce motive pare că acele articolașe au un straniu aer stalinist și nu pricepem din ce cauze acesta prinde teren în România, la acest început de mileniu al III-lea, inclusiv în mediul scriitorilor. Prinde, uimitor, în plină libertate, laolaltă cu strategiile folosite nu fără succes, e adevărat, în plin stalinism: dezinformarea, calomnia, jumătățile de adevăr și, nu în ultimul rând, intimidarea manipulatorie. În vreme ce numeroşi scriitori protestează contra abuzurilor administrative şi a atitudinii incalificabile a nu de mult numitului redactor-şef al Tribunei clujene (Observator cultural şi Steaua au consacrat pagini întregi scandaloasei comportări a lui Mircea Arman, obligând autorităţile locale să deschidă o anchetă, iar Consiliul USR a decis excluderea acestuia din rândul membrilor săi) – se afirmă în unul din articolașele din RL, un fel de comentarii-diversiune nesemnate; prin urmare, conducerea României literare și le asumă – două voci izolate sar, repetat, în apărarea celui responsabil de toată tevatura. E vorba de Aura Cristi [Aura Christi – n. red.] şi de Nicolae Breban, membri ei înşişi ai USR, dar care nu par câtuşi de puţin impresionaţi de atacurile la baionetă ale lui Arman contra breslei scriitoriceşti, mai mult, îi preiau «argumentele» şi tonul necuviincios”. Atacurile dlui Arman contra breslei scriitoricești? Atât de puternic să fie dl Arman, încât să atace și să clatine o întreagă breaslă scriitoricească, zdruncinată binișor de vreo douăzeci de ani încoace de lipsa solidarității între membrii USR și de lipsa respectului față de meseria de scriitor? Cum să te respecte cei din afara castei scriitoricești, dacă scriitorii înșiși nu se respectă?

Te pomenești că dl Arman atacă de mai bine de douăzeci de ani, prin breasla scriitoricească, și identitatea națională a poporului roman, iar noi nu aflăm decât acum! Identitatea națiunii române, considerate de dl acad. N. Manolescu, critic și istoric literar, președinte al USR, un fel de… melanj. Te pomenești că numeroşi scriitori” au protestat și contra abuzurilor”, a atitudinii incalificabile” și a limbajului manolescian din editorialul dedicat cazului Tribuna, editorial care… ni se pare scris în limbajul caracteristic, pe timpurile dictaturii, prozatorului Eugen Barbu, care înfiera unii membri ai breslei scriitoricești în oficina securisto-ceaușistă – Săptămâna? (Nicolae Manolescu, Noua direcție a Tribunei din Cluj, în România literară, nr. 6/2013)

„Două voci izolate”?

Nicolae Breban și Aura Christi?

Doi scriitori, care scriu și publică ritmic, conduc o revistă de un prestigiu recunoscut în țară și în străinătate, Contemporanul, indexată de instituții de un prestigiu greu de tăgăduit? Doi scriitori care conduc Editurile Contemporanul și Ideea Europeană, edituri ce au publicat peste trei sute de titluri, nu puține dintre acestea regăsindu-se în mari biblioteci ale lumii?

Voci izolate de cine?

Există instituții oculte în România europeană, care izolează anumite voci, după principii la fel de oculte?

În numărul pe mai al revistei CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ, Nicolae Breban îi califică drept «oportunişti culturali» şi «condeieri» de două parale (în termenii lui Arman) pe Cărtărescu, Pleşu, Patapievici şi pe alţi «acoliţi» ai lor, care ar avea «în spate televiziunea (probabil Antena 3! – n.n.) şi sacii cu bani ce vin de la guverne, e drept, dar şi de la firmele Soros şi Microsoft, multe, multe zeci de miliarde de lei vechi»”. Ce legătură vede ochiul magic – să-i spunem așa autorului cu identitatea ascunsă, asumată însă de România literară – între eseul domnului acad. Nicolae Breban despre câțiva oportuniști culturali postdecembriști și… cazul Tribuna? În realitate, nu există nici o legătură între cele două paliere, era să zicem paralele, pe care ochiul magic le vrea, nu știm de ce, unite într-un fel… era cât pe ce să spunem ilogic și am fi spus-o, dacă nu ar fi fost la mijloc un neadevăr grosolan; unul dintre principiile manipulatorii predate în universități este următorul: cu cât un neadevăr este mai grosolan, cu atât va prinde mai iute teren – principiu familiar și dlui Liiceanu, care a lansat hilara afirmație conform căreia H.R. Patapievici este un Kierkegaard al României: „Te îmbrăţişez, dragul meu Kierkegaard bucureştean. De fapt nu, greşesc, spunându-ţi că eşti un Kiekegaard al nostru: am să spun mai degrabă despre Kierkegaard că este un fel de Patapievici danez”.

În citatul articol brebanian drept oportuniști culturali sunt considerați dnii Liiceanu, Pleșu, Patapievici, girați de doi scriitori care au o operă: Nicolae Manolescu și Mircea Cărtărescu. Punct. Ochiul magic se face că nu înțelege. Atunci să mai citească o dată articolul autorului Buneivestiri. Iar dacă ochiul magic ține cu tot dinadinsul să-i califice pe cei invocați de romancierul Breban – Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Manolescu și Cărtărescu – drept oportuniști culturali, nu are decât, și îi dorim succes, mai ales că ar găsi și nu puține argumente. L-ar servi și definiția dată, în această ordine de idei, de fermecătorul Alecu Paleologu: oportunismul e dexteritatea cuiva de a folosi o oportunitate, adică o seamă de condiții favorabile realizării unui scop dat. De exemplu, dnii Liiceanu și Pleșu au folosit excelent oportunitatea de a privatiza fosta Editură a PCR, botezând-o Humanitas. Doar că în graba mare, pe când era Ministru al Culturii, dl Pleșu a uitat să publice ordinul de înființare a editurii respective în Monitorul Oficial, nu-i așa? Dar să nu fim pedanți, să nu ne cramponăm de fleacuri.

Numit la cârma ICR, dl Patapievici, autorul unei opere impunătoare, comparabile, în opinia dlui Liiceanu, cu cea a gânditorului danez Kierkegaard sau invers, a folosit oportunitatea de a promova pe toate canalele valorile de vârf ale literaturii române, care este o literatură majoră, dată de un popor așezat între câteva imperii, popor față de care dl Patapievici, acest Kierkegaard al României, și-a manifestat nu o dată empatia, rădăcinile identitare ale națiunii române constituind, fără îndoială, o prioritate tematică patapieviciană. Între valorile recunoscute în plan național și propagate asiduu de ICR-ul patapievician, se află, straniu, înaintea tuturor – o coincidență, nu-i așa? –, nu rareori de altfel, unii corifei și/sau simpatizanți ai Grupului de Dialog Social, o mare instituție națională, care și-a format un prestigiu și o deschidere imposibil de tăgăduit: marea romancieră Gabriela Adameșteanu, care a dăruit literaturii române un raft de romane recunoscute și apreciate la justa lor valoare de critica de specialitate; marele romancier Lucian Dan Teodorovici, care cel puțin prin volumul Atunci i-am ars două palme, a revoluționat proza românească; Dan Lungu, un precursor al romanului experimental, care se pare că a bătut toate recordurile prin ultraelogiatele și hipertradusele romane Sunt o babă comunistă și Raiul găinilor; marea scriitoare Cecilia Ștefănescu etc. Din aceeași listă a titlurilor românești traduse pe bani publici și publicate la case editoriale din străinătate, putem cita și alte câteva nume: Lucian Blaga, Mircea Eliade etc. Un sondaj rapid arată numărul de titluri traduse din autorii Lucian Dan Teodorovici (7), Cecilia Ștefănescu (3), Andrei Pleșu (2), Lucian Boia (2), Andrei Oișteanu (2), Gabriel Liiceanu (1), Vladimir Tismăneanu (1), Nina Cassian (3), Filip Florian (11), Gabriela Adameșteanu (10), Mircea Cărtărescu (20) sau Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana Blandiana (5), Dumitru Țepeneag (11), Nora Iuga (4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi (0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade (11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3), Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru Ecovoiu (2), Ioan Groșan (1), Panait Istrati (3), Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat Bengescu (0), Dumitru Radu Popescu (0), Ștefan Bănulescu (0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0), Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar Ivănescu (0), Nicolae Balotă (0), Eugen Uricaru (0), George Bălăiță (0), Ileana Mălăncioiu (0), Eugen Negrici (0), Eugen Simion (0), Valeriu Cristea (0), Marin Sorescu (1).

Vladimir Tismăneanu și Gabriel Liiceanu sunt la egalitate cu Mihai Eminescu – unul dintre fondatorii literaturii române moderne. Adameșteanu, Teodorovici, Lungu, Cărtărescu sunt mai promovați decât Lucian Blaga. Vârfurile romanului românesc – romanul denotă maturitatea unei culturi – lipsesc cu desăvârșire! Dacă întocmești un top al celor mai traduse cărți în perioada patapieviciană sub egida ICR, te alegi cu o imagine a literaturii române aflată la mii de kilometri distanță de imaginea ei reală… Cel puțin acestea sunt rezultatele căutării pe www.cennac.ro, unde pot fi găsite traducerile subvenționate de ICR-ul patapievician. Nu puțini scriitori promovați excesiv prin intermediul ICR-ului condus de Kierkegaard al României sunt, interesant, autori publicați și promovați de Editurile Humanitas și Polirom, revistele USR, revistele 22, România Literară, Suplimentul de cultură. Editurile Humanitas și Polirom publică tomuri din vasta operă a dlui Patapievici, un fel de filosof fără operă specifică. Ca și dl Liiceanu.

Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Nicolae Breban, Marin Preda, Paul Goma, George Bălăiță figurau, din câte ne aducem aminte, pe lista scriitorilor învechiți”, „depășiți”, listă publicată pe vremuri în presă. O bună parte din scriitorii „depășiți”, „expirați”, enumerați adineaori figurează pe poziții onorante în ancheta inițiată de revista Observator cultural, nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001. Prin opera acestor vârfuri ale literaturii avem o imagine a României eterne, căci o parte din acești scriitori abordează teme majore, având astfel acces la universalitate. Ce ne arată lista scriitorilor favorizați de ICR-ul patapievician și, respectiv, de reprezentanțele din străinătate ale ICR-ului? Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician, valorile de vârf ale culturii scrise românești au fost tăiate cu brutalitate.

Putem continua, fără efort, enumerarea performanțelor dlui Patapievici, un mare disident și un susținător de anvergură mondială a identității națiunii române, respectiv, a culturii scrise de performanță din România ultimei jumătăți de secol. Chiar ne miră cum de imaginea României în lume, după activitatea laborioasă a echipei Patapievici la ICR, este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României existentă în străinătate. Nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară și, uneori, valoroasă; dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată astfel din interior, epicentrul caricaturizării, denigrării României și a imaginii acestei țări aflându-se la București. Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei imagini-caricatură a României în lume, ci statul roman, care, în lipsa unei strategii culturale solide și eficiente, prin nu puțini oamenii numiți în funcții de conducere ale instituțiilor culturale, creează o imagine de țară second hand, de țară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului trecut. Oare pe oamenii politici – puterea executivă – nu-i interesează această imagine negativă, destabilizatoare? Acum, când încercăm să creăm o imagine de încredere și prestigiu a țării pentru instituțiile europene și investitorii europeni…

Ne oprim aici, căci teamă ne este că, după schițarea acestei imagini-caricatură, cu exagerările inevitabile genului, vom relua, fragment de fragment, manifestul literar Resurecția modernismului (Contemporanul nr. 1/2013), din care ne amintim, între altele, că, să auzi și să nu crezi, cultura este incorectă politic și alte perle din retorta cărturarului mitteleuropean de anvergură cosmică: Horia-Roman Patapievici. Iar într-o viitoare replică marele și ubicuul ochi magic va considera, într-o altă pornire diversionist-stalinistă, că și acel eseu polemic, Resurecția modernismului, a fost scris în apărarea revistei Tribuna.

 

 

Frica și interesul –

instrumente de manipulare

Ne întrebăm cu franchețe: ne este oare teamă de ecoul și consecințele ce vor urma după publicarea acestui articol polemic? Crescuți în frică și teroare sub dictatură, când vezi că aceleași instrumente sunt folosite cu brutalitate în libertate, la 22 de ani după Revoluția din 1989 (vara încinsă a anului trecut; România împânzită de procurorii, care obligau cetățenii țării să jure pe Biblia pusă pe capotele mașinilor), instrumentele respective cred că nu mai au efectul scontat. Un organism dopat cu aceeași substanță, încetează, de la o limită încolo, să mai reacționeze conform așteptărilor. Totuși, frica e un eficient instrument de intimidare și reducere la tăcere, se știe de la Stalin încoace, corect?

Din ce cauze obscure o fi făcând asemenea confuzii diversioniste ochiul magic?; ne referim la faptul că un incendiar articol brebanian e tratat, în chip abuziv, diversionist, ca tentativă de a-l apăra și susține pe dl M. Arman. Câte semnături a adunat apelul clujean în cazul Tribuna? Peste cinci sute parcă… Nu ne întrebăm, nici nu trece prin cap o asemenea nerozie, câți dintre semnatarii apelului anti-Tribuna/ anti-Arman, sunt scriitori și, vorba domnului acad. Augustin Buzura – emisă, e drept, într-un alt context, și anume în cel al absenteismului ultramediatizat de la Salon du Livre din primăvara acestui an – cât sau în ce măsură sunt scriitori. Nici câți dintre semnatari cunosc situația de la Tribuna, mai exact, conflictul de muncă iscat în această redacție… În cele două articole dedicate Tribunei n-am vorbit o clipă despre incidentele din redacție, care ne sunt străine. De altfel, România literară a făcut reduceri, concediind redactori, scriitori de prim-rang între altele fie zis, care au lucrat o viață aproape la această veche revistă de un real prestigiu; și Observatorul cultural s-a despărțit de Ion Bogdan Lefter, de câțiva redactori sau autori de rubrică; și Contemporanul a renunțat la câțiva redactori… Straniu, nimeni n-a făcut apeluri cu iz stalinist, nimeni n-a adunat semnături etc. Ceea ce vedeam și mai văd e că în paginile acestei publicații, Tribuna, de la o vreme, nu mai sunt atacați suburban creatori importanți, cum se întâmpla pe vremuri; apoi de câteva luni încoace, în paginile Tribunei publică Ana Blandiana, Nicolae Breban, Radu Aldulescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Vlad, Petru Poantă, Irina Petraş, Paul Goma, Andrei Marga, Mihail Gălăţanu, Theodor Codreanu, Cristian Bădiliţă, Bujor Nedelcovici, Dinu Rachieru, Zoe Petre, Alex Ştefănescu, Nicolae Iliescu, Gabriel Andreescu, Alex Ștefănescu ș.a. Cei câțiva redactori concediați am înțeles că au fost angajați din nou… Repet, nu intervin în conflicte de muncă. Citesc cu regularitate revista Tribuna, care e o revistă ce are șanse să devină în timp o revistă națională bună. Nu pricep însă din ce motive USR intervine în viața redacțională a unei publicații care este, după știința mea, a Consiliului Județean, nu a USR, și din ce motive trebuie să fie exclus din USR un membru în absență… fără să i se ceară opinia. Să înțeleg că așa prevede statutul USR? Mă îndoiesc. Așa prevede legislația în vigoare? Nici vorbă.

Ce este, de fapt, la mijloc în cazul Tribuna? Nu e oare o reglare de conturi între grupurile culturale clujene? Cineva vorbea de o mafie literară clujeană, ce s-ar afla în raza de influență a dlui N. Manolescu. Nu știu. Mă întreb dacă o fi existând așa ceva. Și sunt uimită de proporțiile luate de un incident mărunt, care nu este exclus să fie de o importanță neglijată de subsemnata din lipsă de informații suficiente. Straniu mi se pare faptul că, după ce s-a pronunțat critic la adresa dlor Liiceanu și Pleșu în câteva editoriale, dl Mircea Arman a fost exclus din USR. În comunicatul USR emis în acest sens, se afirmă, la un moment dat, faptul că „domnul Arman are dosar penal”. Un avocat din România anului 2013 să aibă dosar penal, profesând în sala de judecată? Categoric, suntem în plină atmosferă orwelliană.

Referitor la Tribuna, un prieten din Ardeal – un scriitor important, de altfel, menținut în marginalitate – face, la un moment dat, următoarea observație: „În mod paradoxal, șansa ei e scandalul de acum, fiindcă, până la Arman, revista a fost insignifiantă, fără suflu = total zero. Scriitorii clujeni s-au scandalizat pentru tratamentul suferit de Manasia, Groza și Azap, dar ei sunt în primul rând vinovați – și Danciu, firește – pentru insignifianța revistei: n-au făcut nimic să miște lucrurile din loc. Au fost pensionari înainte de vreme”. Straniu, exact acest lucru îl afirmam relativ recent în unul din cele două articole despre Tribuna, în care nu m-am referit niciodată la conflictul de muncă – subsemnatei, spuneam, cu desăvârșire străin – iscat în redacția acestei publicații. (Șansa Tribunei, în Contemporanul, nr. 5/2013)

 

 

Un lanț de coincidențe?

Cel puțin la fel de straniu este că eseul incendiar Trădarea criticii, în care era criticat, într-un limbaj ultranuanțat, GDS, inclusiv dnii Liiceanu, Patapievici și parcă… Pleșu, n-a văzut lumina tiparului la Editura Polirom; dl Silviu Lupescu, directorul acestei case de edituri, a refuzat să-l publice după ce a editat nu puține cărți semnate de Nicolae Breban. Trădarea criticii a văzut lumina tiparului la Editura Ideea Europeană în toamna anului 2009; prima ediție s-a epuizat fulgerător, în nici două luni, iar ediția a doua, editată în anul următor, s-a vândut și ea ca pâinea caldă. Contemporanul a făcut câteva dezbateri, mese rotunde, axate pe subiectul volumului incendiar Trădarea criticii. (Contemporanul, nr. 1/2010; Nicolae Breban, Consorțiul GDS, în Contemporanul, nr. 2/2010; Aura Christi, O carte primejdioasă Trădarea criticii de Nicolae Breban și bolșevismul anticomunist”, în Contemporanul, nr. 4/2010; Caracterul la români. Cavalerii mesei rotunde și Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr. 5/2010; Aura Christi, Războiul de douăzeci de ani. GDS, bufoneria anticomunistăși literatura română, în Contemporanul, nr. 6/2010; Magda Ursache, Cezar Ivănescu: „Literatura română s-a scris cu sânge”, în Contemporanul, nr. 6/2010; Liviu Ioan Stoiciu, Lecții de morală în cazul Adrian Marino, în Contemporanul, nr. 6/2010; e locul să menționăm și articolul polemic În luptă cu istoria de N. Breban, publicat în Contemporanul, din data de 14 iulie 1994  etc.)

În data de 6 aprilie 2011, o parte din presa românească lansează, fără dovezi, acuza conform căreia Nicolae Breban este colaborator al securității – aceasta este concluzia la care ajunge CNSAS cu un an și jumătate înainte de alegerile din România.

S-ar putea să fie o coincidență.

În Contemporanul din august 2012 vede lumina tiparului un articol anti-Băsescu, semnat de Luiza Barcan, articol în care erau vizați o seamă de intelectuali pro-Băsescu, între care dnii Patapievici, Liiceanu, Pleșu, unii dintre cei vizați fiind membri ai GDS etc. În aceeași lună cărțile apărute la Editura Contemporanul au fost… aruncate din Librăriile Editurii Partidului Comunist Român, pardon, Humanitas. Probabil e vorba de o altă coincidență. În ianuarie 2013 în revista Contemporanul. Ideea Europeană vede lumina tiparului un amplu fragment din cartea lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea arhivei securității, Editura Polirom, 2013. Fragmentul trata eșecul instituțional al CNSAS, eșecul activității dlor Patapievici, Pleșu, Dinescu. În același număr vede lumina tiparului un manifest literar, intitulat Resurecția modernismului, inițial o conferință ținută de subsemnata la Bistrița în toamna anului 2012, manifest în care sunt vizați dnii Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu, Pleșu etc. În martie 2013, Librăriile Editurii PCR, scuze, Humanitas a aruncat din rețeaua lor cărțile apărute la Editurile Ideea Europeană și EuroPress; în nr. 3/2013 al revistei Contemporanul. Ideea Europeană subsemnata publică eseul polemic Dictatura vedetelor cu papion. Nicolae Breban publică în Contemporanul (nr. 5-6-7/2013) articolul polemic Oportuniștii culturali.

Categoric e vorba de coincidențe.

Straniu însă e că PEN România intervine în cazul Tribuna – un caz, repet, absolut minor, transformat într-un serial de o trivialitate cvasipenibilă – și o taxează, considerând abuziv și nejustificat că situația creată la revista clujeană intră sub incidența „cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulație a ideilor”. Dar același PEN România nu intervine în cazurile enumerate schematic mai sus, „această situaţie” încalcând, de astă dată cu adevărat, „flagrant principiile cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulație a ideilor”, nu-i așa? (Ce-ar fi să traducem acest articol polemic și să-l expediem la PEN International?) Sau e vorba de alte coincidențe și necuviințe – ca să folosim limbajul ochiului magic – de alte cazuri în care unde ceilalți văd alb, subsemnata, ca să vezi, spune ochiul magic, vede negru? O fi așa. Dar mă întreb: după reacția mea la comunicatul emis de dna Magda Cârneci, președintă a PEN România și, totodată – Doamne, altă coincidență – președintă a consiliului de administrație al GDS-ului băsescizat, oare, din ce motive sunt somată să achit urgent cotizația la zi, altfel…?

Din ce motive Contemporanul – una dintre cele mai redutabile, libere și neînregimentate publicații românești – este mai tot timpul omis sau tăiat de pe listele de subvenții? Pentru că dl N. Manolescu sprijină exclusiv revistele ANUC, cum susținea în iarna acestui an? Revistele de cultură din România se reduc la publicațiile ANUC? O fi acesta un mod al președintelui USR de a-și arăta deschiderea, de a fi receptiv la criticile colegilor de breaslă sau de a-și manifesta spiritul profund democratic? Oare cum poate funcționa democrația în absența unui dialog, inclusiv a unuia cu accente critice? Oare din ce cauze unii membri ai tribului Conte sunt respinși de unele case editoriale românești? Nici nu li se răspunde la mesaje.

Categoric, e vorba, pur și simplu, de un lanț de coincidențe, nu-i așa?

Să nu mai vedem negru acolo unde majoritatea vede alb. Dl N. Manolescu nu are nici o legătură cu GDS. România literară, condusă de dl acad. Manolescu, nu a oferit premiile Cartea anului dlor Pleșu, Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu. Dl Dinescu nu este laureat al Premiului Național „Mihai Eminescu”, iar printre membrii juriului nu figurează dl N. Manolescu. USR n-a premiat acești scriitori. (Patapievici a luat 3 premii ale USR, Cărtărescu – 3, Dinescu – 3 etc.). Dnii Pleșu, Patapievici, Liiceanu, Dinescu nu sunt membri ai GDS. Nici n-au fost criticați în Trădarea criticii, nici în Viața unui om singur. Ambii autori ai celor două cărți-dinamită – Nicolae Breban și, respectiv, Adrian Marino – n-au fost acuzați de CNSAS, fără dovezi, de faptul că au colaborat cu securitatea; nici n-au fost supuși unui linșaj mediatic. Între GDS și CNSAS nu există nici o legătură. Iar dnii Pleșu, Dinescu și Patapievici n-au făcut parte niciodată din prima echipă CNSAS, echipă ce i-a asigurat, conform disidentului Gabriel Andreescu, eșecul instituțional.

Deci, să nu insistăm. Passons.

 

 

Mafia literară şi manipularea literaturii române,

scriitori oficiali şi scriitori neoficiali,

Paul Goma interzis să apară în paginile

revistelor editate de USR!”

Să revenim însă la una dintre cele mai importante reviste de cultură din România, România literară, condusă de dl acad. Nicolae Manolescu, care urmează să intre (sau este deja?) în campanie de alegeri la USR. După ce, acum parcă circa opt ani, președintele de atunci al USR, romancierul Eugen Uricaru, a fost acuzat, fără dovezi, cu vreo două luni înainte de alegerile USR, de CNSAS de faptul că a fost colaborator al securității, dl N. Manolescu a câștigat triumfal alegerile USR, nu-i așa? (Adrian Marino și Viața unui om singur și Calomnia vehiculată în exces naște monștri?, în Contemporanul, nr. 3/2010) La mijloc e o altă coincidență. Relativ recent statutul USR a fost schimbat; dl acad. N. Manolescu va candida din nou, de astă dată, pentru al treilea mandat (se pare că e vorba de o premieră pentru democrația europeană; democrația la USR are, probabil, rigorile ei) la funcția de președinte al USR, avându-l în calitate de contracandidat pe dl D.M. Cipariu și se pare că Laurian Stănchescu. Alegerile vor fi organizate în condițiile unui buget de avarie. Etc. etc. Nimeni din tribul Conte(mporanul) nu candidează la alegerile USR. Breasla fierbe. Se poartă discuții aprinse.

Oare câți scriitori din cei peste 2.400 cunosc situația reală de la USR? Câți scriitori au citit Cartea zădărniciei semnată de Liviu Ioan Stoiciu, o carte pe care ne-am dori s-o citim, dar e de negăsit în librării? Din articolul Dictatura Manolescu și mafia literară văzute de poetul Liviu Ioan Stoiciu, semnat S. Cristescu și publicat de cotidianul.ro, aflăm nu puține realități, preluate din cartea lui LIS, membru al Consiliului USR, deci, informat din interior cum ar veni; e vorba de realități referitoare la „mafia literară şi manipularea literaturii române, scriitori oficiali şi scriitori neoficiali, Paul Goma interzis să apară în paginile revistelor editate de USR!”. Aflăm că „Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale, N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască [banii] după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi), maşini de lux”; mai aflăm, din același articol-dinamită, că unii scriitori „pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident”. Citim despre revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR”, despre „literatura română la export sau se va alege praful de istoria literaturii române”… Mai aflăm „faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare”, iar asta „nu înseamnă că literatura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru”; „nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu…”  S-ar trezi peste noapte izolat, adăugăm noi; Henri-Marie Beyle afirmă că izolarea „însumează pentru un om toate nenorocirile posibile”. Din acest motiv autorul articolului, probabil pensionar, recurge la un pseudonim.

Câți scriitori ca LIS cunosc situația din interiorul USR? Se tace de frica… domnului Manolescu? D-sa și apropiații săi, mi s-a spus, decid soarta și locul fiecărui scriitor; opera și valoarea nu au legătură cu locul și ponderea decise de N. Manolescu și apropiații săi. Ceilalți contează în măsura în care le servesc interesele membrilor conducerii USR, mi s-a spus. Așa să fie oare? USR are peste 2.400 de membri. Nu pricep din ce cauze nu reacționează membrii USR, dacă situația reală e cea descrisă de LIS? Din ce motive nu reacționează scriitorii mari, membri ai USR? De ce tace elita creatoare a acestei țări? 

 

 

„Asistăm la reîmprospătarea obsesiilor proletcultiștilor,

pentru care literatura nu avea mare importanță,

ci numai orientarea politică”

…Fraza exactă, în care romancierul Breban îl invocă în eseul polemic Oportuniștii culturali pe autorul Levantului este următoarea: „(…) H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liicieanu. După Revoluţie, lor li s-au alăturat doi scriitori autentici, care pot revendica o operă: N. Manolescu şi Mircea Cărtărescu”. E un dar evident făcut dlor Manolescu și Cărtărescu, nu-i așa? Un dar, fiindcă, oricât de mult nu i-ar plăcea dlui Manolescu să accepte, părerea romancierului Nicolae Breban contează, fiindcă d-sa este autorul unei Opere. Augustin Buzura susține că „Nicolae Breban este un mare scriitor ale cărui romane pot sta la loc de cinste în orice literatură importantă, scrisă în deceniile de după ultimul război. Nietzsche – al său! – spusese undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri. Prin urmare, avem și noi convingerea că denigratorii  nu vor putea ajunge până la el, ei având un «plafon de zbor» mult mai modest. Vrăbiile și porumbeii pot doar să murdărească, și nu numai monumentele, așa cum s-a mai întâmplat, ci tot ce a mai rămas curat. Asistam la reîmprospătarea obsesiilor proletcultiștilor, pentru care literatura nu avea mare importanță, ci numai orientarea politică. Așa au reapărut colaboraționiștii și tot soiul de antioccidentali, antiamericani etc. Ba chiar și vârsta a căpătat culoare politică. S-au făcut liste cu  așa-ziși expirați, datați, nefrecventabili etc. Dar cine-l cunoaște pe Breban știe că partenerii lui de dialog, cei alături de care-și trăiește eternitatea, sunt Feodor Mihailovici, Thomas Mann si, desigur, Nietzsche”. „Nicolae Breban a suferit sub comuniști, scrie autorul Absenților. Faptul că este agresat cu și o mai multă violență de anticomuniști pare a ține și de specificul locului, mai ales că asemenea procese penibile se petrec la 23 de ani după Revoluție.” (Tăcerea lui Zalmoxe, în Cultura, 13 iunie 2013)

Ochiul magic însă vede altceva. Sau are sarcina de partid să vadă?…

„Nicolae Breban a rămas, s-ar spune – susține de la tribuna României literare ochiul magic – nu doar la leul vechi, dar şi la vechea şi solida mentalitate comunistă care vedea, în spatele ideilor şi opiniilor intelectuale care nu-i conveneau, mâna duşmanului, de clasă ori de naţiune”. Cu aceeași „solidă mentalitate comunistă”, N. Breban, interesant, a scris romanul Bunavestire, atacat de vârfurile oligarhiei comuniste în plină Plenara CC: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Cu aceeași „solidă mentalitate comunistă”, în anul 1971, în semn de protest față de Tezele din Iulie, N. Breban își dă demisia din funcţia de redactor-şef al revistei România literară, suportând, după cum afirmam și altădată, consecinţele actului său de protest şi fiind singurul opozant, singurul disident, care s-a întors în România ceauşistă. (Le monde, Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa demission”, 23 septembrie 1971. „Ştirea despre demisia lui Breban – nota Dumitru Ţepeneag în jurnalul său, Un român la Paris – a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.)

 

 

„Tabla de valori acceptate”…

de către cine? E vorba de o listă?

Ca pe vremurile lui Stalin, Iosif Vissarionovici?

„Discuţia în jurul operei unor Eminescu sau Nichita Stănescu, o confruntare, în definitiv, de păreri cât se poate de normală în critică – continuă ochiul magic al României literare indiferent de îndreptăţirea părerilor exprimate, i se pare lui Nicolae Breban a merita eticheta de «nazistă sau fascistă», un «scuipat gros» pe obrazele (sic) poeţilor, nu e aşa, naţionali. Mărturisim cu stupoare a nu fi crezut în reînvierea unor asemenea calificative, nici a «ideologiei» din spatele lor”. (s.n.)

Ca să vezi ce i se năzare domnului acad. N. Breban!

Cristian Tudor Popescu: „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.], ar trebui strânsă în mod onest o cărticică poate cu nu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului – iar restul ar trebui pur şi simplu arse, şterse din faţa ochilor.” (C.T. Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003). Ce anume făcea C.T. Popescu prin aceste instigări de tip nazist? mă întrebam în Resurecția modernismului. (Contemporanul, nr. 1, 2012) Și răspundeam în același text: readucea în actualitatea postdecembristă trucul ticălos şi abil, josnic abil al dictatorului Nicolae Ceaușescu, care a inventat instinctul de a instiga mahalaua contra elitelor, răscolind astfel fondul primitiv al anumitor indivizi, bineînțeles, nu puţini la număr.

Horia-Roman Patapievici face referire la o „tablă de valori acceptate”. „Tablă de valori acceptate”? Un fel de tablă de valori, ca cea biblică, a prorocului Moise? Deci, să înțelegem că e vorba de o listă? Ca pe vremurile lui Stalin, Iosif Vissarionovici, când scriitorii, trecuți pe listele negre ale regimului, putrezeau în pușcării? „Valori acceptate”… de către cine? Există în România post-revoluționară vreo putere, una ocultă poate, care acceptă sau respinge valorile culturii scrise ale națiunii române? Același H.R. Patapievici susține faptul că „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit (de către cine? n.n.) «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «țările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului. (!) Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver (!) când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de intelectualii progresiști. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanității. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. (!) Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva este sentința «ești învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele”. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2/ 2002)

Să continuăm citatele, spre edificarea ochiului magic?

 

 

Limbajul de lemn – o armă ce țintește instinctele umane

cele mai profunde, cele mai primitive.

Ținta este iraționalul

Urmează în același număr al României literare indicații directe, sincere: „În ce reviste publicăm”. Mesajul transmis brutal, pe față, e să ocoliți Contemporanul, să nu publicați în paginile acestei reviste, conduse de unul dintre cei mai importanți romancieri români și de subsemnata. Cui îi este frică de Contemporanul?

Domnule Nicolae Manolescu, vă este frică de revista Contemporanul?

Urmează, apoi, alte diversiuni scrise într-un limbaj stalinisto-proletcultist, care, nota bene, nu este de neglijat, căci în spatele limbii de lemn se află coduri, e un limbaj cifrat extrem de subtil și nuanțat, în ciuda brutalității și a francheței afișate; e de recitit, în această ordine idei, romanul brebanian, Singura cale (Editura Contemporanul, 2011), primul roman despre stalinism scris în plină libertate. La unele instituții de învățământ europene se fac cursuri axate pe limbajul de lemn, de o maximă eficiență, căci acesta a fost creat ca o armă subtilă ce țintește instinctele umane cele mai profunde, mai exact, cele mai primitive; ținta este, fără dubii, iraționalul, la care au acces spectaculos – evident, la un alt nivel!! – Hegel, Nietzsche, Dostoievski, dar și Hitler sau Stalin. (Limbajul de lemn, codurile acestuia, prin care se accede la irațional, merită un studiu aplicat.) De bună seamă, textulețul acesta primitiv, suburban, voit agramat, din România literară, a fost scris de o mână care știe nu puțină meserie; în plus, ochiul magic e un subtil cunoscător al specificului locurilor și al mentalității caracteristice acestora.

Nu vom comenta poziţia Aurei Christi mă liniștește, slavă Domnului, ochiul magic este problema sa dacă vede alb acolo unde lumea cealaltă vede negru! Ceea ce ne surprinde până la descumpănire este prezenţa cu un text literar a profesorului Ion Pop în paginile acestei reviste, Contemporanul. Ideea Europeană, unde fără contenire (sic) i se aduc laude lui M. Arman şi unde se face scut în jurul acestui personaj (sic) care l-a umilit chiar pe profesorul Ion Pop. Parcă puţină distanţă ar fi fost o reacţie mai înţeleaptă!”

Oare ochiul magic să nu știe că revista Contemporanul e o revistă de cultură și nu deține decât o singură armă: pixul/laptopul? La producția de scuturi, inclusiv anti-rachetă, n-am recurs, și nu cred să ne reprofilăm vreodată. Poate, poetul din mine „vede alb acolo unde lumea cealaltă vede negru”. Poate. Ceea ce știu sigur e că nu sunt daltonistă, nu văd verde unde alții văd roșu. Apoi, la fel de sigur e că nu văd lucrurile exclusiv în alb și negru, iar acolo unde predomină aceste culori, întrezăresc între ele nu puține nuanțe, căci sunt convinsă că nu există alb în stare pură, nici negru de pământ. Frans Hals a descoperit peste 27 de nuanțe ale culorii negre; și ochiul magic nu are cum să nu știe asta.

 

…Lumea e dezarmant de incredibilă, colorată, vie, contradictorie, domnule Nicolae Manolescu. Și va rămâne așa și după ce veți câștiga triumfal alegerile la USR; probabil, va exista, fără îndoială, o unanimitate zdrobitoare, fără abțineri, fără voturi împotrivă. Ca și în ultimii ani, USR nu va reprezenta, după cum susține LIS, interesele scriitorilor muritori de rând.

Oare din ce pricini ni se pare că și Dvs. ați contribuit la decimarea elitelor creatoare ale României, manipulând după placul Dvs. viața literară românească? (Decimarea elitelor creatoare ale României, în Cultura din data de 30 mai 2013) Mobilul manipulării? De ce s-a lovit în intelectuali, în scriitori, şi nu altundeva? se întreabă redutabilul și incomodul critic și istoric literar Ștefan Borbély în, previzibil, nu-i așa?, Contemporanul nr. 7/2013 Primul răspuns vine din direcţia relevanţei sociale a practicii ca atare. Deşi foarte răspândit în toate mediile sociale şi profesionale, din cauza ubicuităţii terifiante a Securităţii, «colaboraţionismul» a ajuns o obsesie etică reprezentativă numai la nivelul intelectualităţii, unui agricultor, lăcătuş-mecanic sau bucătar fiindu-i, practic, indiferentă încărcătura morală a delaţiunii, cu excepţia puţinor cazuri în care ea a atins, direct şi dureros, familii sau rude. Dacă, aşa cum aminteam, solitarii exponenţiali puteau fi neutralizaţi prin marginalizare – eventual prin asimilarea lor categoriei ridicole a «clovnilor», aşa cum arată Zamiatin sau Norman Manea (şi nu sunt singurii din fostul bloc răsăritean) – transformarea unei caste profesionale în etalon moral putea reprezenta, în România de după 1989, un pericol care nu trebuia subestimat. Scriitorimea era, strict obiectiv, singura «breaslă» care se preta la acest statut, eticismul declarativ al membrilor săi, foarte respectaţi în România de dinainte de Revoluţie, şi fronda anticeauşistă a multora dintre ei reprezentând, la fel de logic, un pericol virtual pentru coruptocraţia în pregătire a clasei politice. În consecinţă, regimul fie că s-a debarasat cinic de scriitori, fie a sugerat pe toate căile – beneficiind de complicitatea mass media, detaliu care nu trebui uitat!!! – că toţi sunt murdari, vinovaţi, venali şi lipsiţi de coloană vertebrală. S-a lovit la vârf (Noica, Marino, Balotă, Breban etc.), pe considerentul că restul va cădea de la sine, în urma efectului de contagiune epidemică. Cartea lui Gabriel Andreescu vorbeşte, în ultimă instanță, despre un proiect ocult de maculare colectivă. Şi, la fel de adevărat: de incapacitatea noastră, sau a celor care conduc «breasla», să îl contracareze”.  

 

„Un proiect ocult de maculare colectivă”?

Dacă retezi sau clatini stâlpii unei clădiri, după cum se știe, oricât de solidă, aceasta se va prăbuși. Oare și Dvs., domnule Manolescu, vă puneți umărul la clătinarea și macularea pilonilor de rezistență a literaturii române vii? Pe vremuri, inclusiv în paginile revistei Contemporanul, ați ținut cronică literară și ați luptat pentru valorile de vârf ale literaturii române în timpul uneia dintre cele mai primitive și sălbatice dictaturi din Estul Europei, dictatură, instrumentele căreia ni se pare că le folosiți cu eficiență în libertate, pentru a lovi, straniu, în aceleași valori, spuneam, apărate, susținute și promovate pe timpuri de Dvs., cu riscurile știute? Oare din ce motive, ca și C.T. Popescu, Dvs., domnule profesor, ni se pare că recurgeți în libertate la ignobilul truc ceaușist de a instiga haita contra elitelor?

Sunt scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În această calitate vă întreb: oare din ce pricini mă simt acasă – în exil? Știți că așa se simt nu puțini scriitori din cei peste 2.400 de membri ai USR? Oare de ce se simte peste literatura română vie, ba chiar în toată Țara Românească, o stranie boare oarecum… proletcultistă? Oare din ce cauze ni se pare că nu ați fost categoric împotriva loviturilor date la vârful literaturii române vii (Caraion, Noica, Marino sau Breban etc.); citatele din intervențiile Dvs., în această ordine de idei, se regăsesc în România literară, nr. 13-14 și nr. 22/1999;  N. Manolescu: Dinescu are dreptate, în Evenimentul zilei, 9 februarie 2010; România literară, nr. 16, 2011; România literară, nr. 18, 2011; O modă periculoasă, în Adevărul, 7 mai 2011; Critica criticii, Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica, Adevărul din data 8 şi, respectiv, 15 februarie 2013 Etc. Etc.

Numele victimelor procesului de sorginte stalinistă de decimare a elitelor creatoare din România? Numele fiecăreia dintre acestea a deţinut luni, scriam relativ recent, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conform căreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală, iar mai târziu în moarte) ş.a.

Dacă poetul din mine vede alb acolo unde lumea cealaltă vede negru”, nu cred că la fel au văzut și ceilalți. Cred că Adrian Marino, Nicolae Breban, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu și Mircea Iorgulescu merită un răspuns.

Vă rog să nu tăceți.

Tăcerea Dvs., v-am scris și altădată, m-ar umple de dangătul tuturor clopotelor.

Aura Christi

http://aurachristi.ro/

Sursa: http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=3737

Adresa redacţiei:

Asociaţia Contemporanul

C. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780

Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18.

E-mail: office@contemporanul.ro; contemporanul@yahoo.com

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei sau prin:

Compania naţională „Poşta Romană” S.A., Acta Legis SRL, Zirkon Media, S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. Manpres Distribution SRL.

 

Revista este distribuită de:

Editura Regală SRL (tel.: 021 317 90 81),

Press Point Distribution SRL.

Poate fi cumpărată din magazinele InMedio, Relay, Octagon.

 

www.contemporanul.ro

www.ideeaeuropeana.ro

www.librariapentrutoti.ro

www.bibliotecaeuropeana.ro

www.europressgroup.ro

 

2 comentarii »

  1. Este un text profund adevarat. Autoarea face o analiza detaliata, aducand argumente: tintand cateva realitati esentiale, care – daca nu vor fi reparate la timp – va fi prea tarziu pentru natiune, caci sunt atacate radacinile ei identitare. Bravo, echipa!

    comment-bottom
  2. O radiografie exactă, pe alocuri de o amară ironie, a vieţii noastre literare…Mă regasesc integral în opiniile tale, Aura, inclusiv în faptul că şi eu mă număr printre scriitorii care s-au autoexilat în ultimul deceniu, din motivele pe care le analizezi cu atâta precizie şi veridicitate. Te felicit pentru curaj şi sunt alături de tine!

    comment-bottom

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment