O fantoma malefică, rău intenţionată, bântuie, aşadar, lumea românească post-decembristă: CNSAS – entitate care funcţionează pe bani publici, nota bene – o fantomă care duce, evident, o politică antinaţională, atacând patrimoniul spiritual al României, nu-i aşa?
Până când? Până unde?
Ce scop se urmăreşte în esenţă?
Şi cine anume are de câştigat din „dezvăluirile” abuzive, grosolane, calomnioase ale acestei entităţi, departe de a fi o instituţie europeană? Chiar este nevoie de această entitate distrugătoare? Nu este o povară prea scump plătită din bugetul ţării în vremuri de criză economică, morală?
În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă. „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.
Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul «Ion Creangă» al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului «Răutăciosul adolescent», precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)
Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc… aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este «pe linie» GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care «trebuie» citit un text, interpretată o ştire conform «ultimelor indicaţii de partid», da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”
La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, MEDIAFAX distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.
«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate» nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.
Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi, la Editura Junimea. «Ulterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat», a mai spus Nicolae Breban.
Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”
Dacă s-ar face o radiografie referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?
Purtătorul de cuvânt al CNSAS, dna Ancuţa Median, ne-a informat – într-un limbaj departe de a fi civilizat, amabil, departe de a se circumscrie rigorilor comportamentale ale unui funcţionar public – surprinzător, că presa, să auzi şi să nu crezi!… a aflat de la tribunal ştirea, contrazicând astfel – jenant, ca să nu spun penibil! – întreaga presă naţională în care se scrie răspicat că informaţiile provin din surse ale CNSAS; nicăieri, interesant, n-am găsit vreo trimitere la sursele tribunalului. La mijloc, da, e acelaşi CNSAS, transformat – după cum se susţine tot mai convingător, tot mai argumentat, nu-i aşa? – în sursă de intoxicare, poluare, învrăjbire, calomniere, terfelire, distrugere a legendelor vii ale literaturii române: Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă, Eugen Uricaru, Augustin Buzura, Ion Caraion, Adrian Marino, Ioan Groşan, Nicolae Breban ş.a. – opera cărora face parte, de bună seamă, din patrimoniul naţional al României.
CNSAS – o fantomă (se zvoneşte că e vorba, de fapt, de… o „nouă poliţie politică”, aşa să fie oare?!) care distruge imaginea unor personalităţi de prim rang, distruge vieţi, destine, instrumentând cazuri, bricolând dosare, în funcţie de interesele unor grupuri aflate în spatele acestei entităţi, nu-i aşa? Cu toţii cunoaştem care anume sunt acele grupuri de interese; multora le este frică să vorbească despre ele din varii motive. Multora le este frică să vorbească onest şi deschis despre CNSAS, GDS – Grupul de Dialog Social, transformat într-o sectă exclusivistă. Despre rolul nefast jucat de aceste entităţi. Pentru prima dată, Breban – în cărţile d-sale Trădarea criticii şi Aventurierii politicii româneşti; şi nu numai în acestea! – şi revista Contemporanul a pus în discuţie detaliat, cu francheţe, radicalism, aceste subiecte incomode, ca să nu spun, incendiare – amănunt care, se pare că, evident, contrazice tabieturile în vogă pe malurile vesel-absurde ale Dâmboviţei!
O fantoma malefică, rău intenţionată, bântuie, aşadar, lumea românească post-decembristă: CNSAS – entitate care funcţionează pe bani publici, nota bene – o fantomă care duce, evident, o politică antinaţională, atacând patrimoniul spiritual al României, nu-i aşa?
Până când? Până unde?
Ce scop se urmăreşte în esenţă?
Şi cine anume are de câştigat din „dezvăluirile” abuzive, grosolane, calomnioase ale acestei entităţi, departe de a fi o instituţie europeană? Chiar este nevoie de această entitate distrugătoare? Nu este o povară prea scump plătită din bugetul ţării în vremuri de criză economică, morală?
Cui îi este frică de CNSAS?
De câteva ore nu-mi ies din minte cuvintele scrise într-un email de marele romancier Augustin Buzura: „Mi-e ruşine de toate câte se petrec în ţara aceasta. O haită de stalinişti decişi să distrugă tot ce a mai rămas din cultura română contemporană”. Pe măsură ce repet, fără voia mea, aceste cuvinte, mi se face din ce în ce mai ruşine.
Aura Christi
N. Breban – trimis în faţa justiţiei
••• Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ’72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică din „funcţiile” mele !
••• Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu… nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!
Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că… s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?!
La sfârşitul lunii Iunie l977, peste întreaga Românie aflată sub dictatura triumfalistă a lui Ceauşescu s-a abătut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenară a Comitetului Central al Partidului, în care – un caz unic într-o jumătate de secol de putere comunistă – era atacat grosolan un scriitor şi un roman: N. Breban şi Bunavestire. (Alături de Breban era numit ca „duşman” şi Paul Goma, şi în treacăt erau amintiţi şi I. Negoiţescu şi N. Manolescu, „complici ideologici”!) Atac imund, proferat cu spume la gură de Titus Popovici, preluat aidoma de întreaga presă de partid şi, în bună măsură, de cea literară din întreaga ţară. Şi încă o dată Breban şi întreaga sa literatură erau ţintuiţi la stâlpul infamiei, autorul era „încă o dată”, după 1972, scos din manualele şcolare şi bilblioteci, interzis de a fi citat şi menţionat în articole critice, pe scurt: aruncat încă o dată haitei publice de unde apar aproape totodeauna şacali şi coioţi murdari, literaţi sau nu, bucuroşi de a se arunca asupra „prăzii!”
După treizeci şi ceva de ani, în aceeaşi ţară doritoare de a fi tratată ca o comunitate naţională demnă şi democratică, mândră de data aceasta de a fi „de cealaltă parte”, membră NATO şi a Uniunii Europene, se întâmplă aproape acelaşi lucru: fără nici o decizie judiciară, fără ca autorul, acelaşi N. Breban, să fie informat şi ascultat, el este aruncat „haitei jurnalistice” naţionale care titrează iute, grăbită şi cam grosolan după părerea noastră, că „Breban a fost colaborator al securităţii”. Fără nici o îndoială, fără nici o probă reală, materială sau de mărturie oculară, după câteva discuţii telefonice cu un general de securitate, în care se aduce vorba despre unii dizidenţi, Goma şi Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Liberă, Monica Lovinescu. Din nou întreaga presă naţională liberă se revarsă zgomotos şi abundent asupra scriitorului şi asupra operei sale, fără să ţină în nici un fel seama că se pune în discuţie mai mult decât persoana unui creator de prima mărime şi opera sa, voluminoasă, care, orice s-ar spune, a creat o nouă viziune a romanului românesc, dar se incriminează însăşi capacitatea spritului creator naţional apt de a se apăra şi de a crea valoare în momente de mare şi teribilă criză politică şi istorcă. Nemaivorbind de faptul că întregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea şi suportul său psihic sunt terfelite în văzul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzaţii şi într-o „nouă lume” în care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fără drept de apel şi în care valoare a devenit pur şi simplu „ceea ce se vinde”!
„A fost colaborator” se titrează categoric pe paginile multor ziare şi în titlurile multor Agenţii de „informaţii”, după „surse de la CNSAS”, fără să-i treacă nimănui prin cap că o ştire, de oriunde ar veni, trebuie verificată şi că unele „mari cotidiene”, cu pretenţii de veracitate şi pestigiu ar trebui să proceadă la propriile lor anchete. (E adevărat că, fiind în Spania, în această iarnă, unde o însoţesc, ca de fiecare dată, pe soţia mea, Cristina, care suferă de o boală gravă auto-imună, sclerodermie, şi trebuie să fugă în fiecare an de frigul din Europa centrală, am primit câteva telefoane de la unele ziare şi agenţii de informaţie care au reprodus cam ce am spus eu, în fugă!)
Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ’72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică din „funcţiile” mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcţie pur onorifică, fără retribuţie bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic faţă de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relaţii internaţionale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în ţară, în anul ’72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriaţi de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinţilor mei!)
Cine citeşte azi acel, succint şi deja „celebru”, dialog al meu cu generalul de securitate Pleţiţă, poate că are impresia că stăteam la taclale relaxaţi la telefon sau la o cafea, cum s-ar întâmpla azi, în libertate socială, un dialog între un scriitor de vârf şi un poliţist. Ei bine, nu era deloc aşa: eram, în ce priveşte „reaţia” mea cu acest general, după două penibile anchete de securitate, care au durat ore întregi, Pleşiţă aflându-se în fruntea unei comisii de colonei, în clădirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de neliniştea „organelor” în legătură cu soarta mansucrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce conţinea circa 2000 de observaţii ale cenzurii!) şi care era, după vreo trei ani de aşteptare, refuzat de două edituri bucureştene: Cartea Românească, director Marin Preda, şi Eminescu”, director V. Râpeanu – despre care „tovarăşii” aveau „informaţii” că l-am trimis în Suedia. Manuscris confiscat la graniţă, pe bancheta maşinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; şi, a doua oară, o altă anchetă iscată de „informaţia” reală, e drept, ca aş fi trimis acelaşi manucris prin „cineva”, tot în Suedia. După prima anchetă, umilitoare şi extrem de incisivă a sus-numiţilor colonei – era prezent şi colonelul, viitorul general, Tăbăcaru, mai trăieşte oare? – mi s-a înapoiat, cu scuze, mansucrisul vouminos al romanului, cu rugămintea să explic pe o singură coală de hârtie „motivele” pentru care l-am încredinţat unui editor străin. (?!) Şi, repet a suta oară: această explicaţie sau declaraţie, cum vreţi s-o numiţi – în care declaram că sunt proprietarul acestui text şi l-am dat doar spre consultare unui editor prieten – este singura foaie scrisă de mâna mea, „olografă”, pe care eu, autorul şi omul care sunt, a încredinţat-o vreodată securităţii comuniste în lungile şi furtunoasele decenii pe care le-am trăit, eu, scriitorii şi artiştii români, ca şi întreaga suflare românească.
A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanul Bunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii, iar lui Goma i-a făcut aceeaşi promisiune, de a-i publica o carte – Goma, de fapt, s-a şi prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman – cu condiţia, însă, să nu-l mai atace direct pe şeful statului. Dar Goma, după câteva săptâmâni, a dat din nou interviuri critice unor jurnalişti străini, menţionându-l pe Ceauşescu, iar Burtică şi-a retras promisiunea făcută lui. Faţă de mine, însă, el s-a ţinut de cuvânt, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editură din Iaşi; şi a şi plătit pentru aceasta – ca şi pentru alte insubordonări probabil! – a fost exclus din aparatul CC, curând după aceasta!
Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu… nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!
Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că… s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?! Oare, după două decenii de la revoluţie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a „informa”? Să fie oare visata şi presupusa democraţie şi demnitate a persoanei pe solul nostru românesc încă deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un „blestem” al istoriei şi al fiinţei noastre, urme ale fanarioţilor şi ale aşa-zisului comunism?
Nu – omul şi autorul – cetăţeanul care sunt nu cred într-un asemenea „blestem” şi, ca şi în ultimele mele texte, în nici un fel de fatalitate care ar apăsa asupra noastră. Şi pentru acest lucru, nu sunt din cale afară de indignat de ce mi se pune, grăbit şi cam grosolan, fără dovezi, în cârcă, încercat după cum se ştie şi „alte dăţi” cu samavolnicii ale puterii. E adevărat că mă simt ispitit să-i chem eu în faţa instanţei judiciare pe aceşti „domni necunsocuţi” (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a întins şi el o mână?) să explice public ce i-a împins, la sfârşitul carierei mele, să mă aştepte la venirea în ţară, încă o dată, cu aceste „flori otrăvite”, cu aceste „flori ale răului”! Ce câştigă domniile lor, după ce i-au murdărit şi calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau pe cărturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, închis şi umilit un deceniu şi jumătate de românii stalinişti? Ca şi, recent, pe candidul poet şi trubadur moldovean Cezar Ivănescu, care a vrut să se lege „încă o dată” cu lanţuri în clădirea Uniunii Scriitorilor, după ce întreaga lui creaţie şi poezie fuseseră ani lungi legată cu lanţuri de o putere politică!
Da, aş fi ispitit să cer să mi se explice şi mie ce câştigă aceşti domni sau cei care i-au incitat la „această faptă”, care, e drept, în primul ceas, m-a făcut să râd! Ce „câştigă” ei, dar şi noi, atunci când umilim şi terfelim în ochii mulţimii, numele sacre ale creatorilor de valori, într-un moment în care aspirăm să ieşim încă o dată, după decenii lungi de suferinţă, în lume, recâştigându-ne, cum se spune, dreptul la stimă şi recunoaştere a statelor vecine, europene!
Acelaşi, dintotdeauna, senin în spirit,
Nicolae BREBAN
Paris, 9 aprilie 2011
Aura Christi
Breban – colaborator al securităţii?
Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc… aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău!
„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.
S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează
atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte
şi îi stimează pe aceştia.”
Friedrich Nietzsche
Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.
Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.
„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris, Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele: „22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.
În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?, „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.
Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!
Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.
Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.
…La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977; acelaşi roman, spuneam, a fost atacat la Europa Liberă, într-un text comandat de M. Lovinescu unui individ care era informator al securităţii. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară. „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”
Breban – colaborator al securităţii?
Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc… aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?
„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.
Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.
Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii…”
Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.
Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani – ca şi incendiarul volum brebanian, publicat relativ recent, Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatic a prezentului – vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.
Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn de întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?
CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?
În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine…
– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?
Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.
Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intelectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)
Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără… Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion, Ioan Groşan.
CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?
Breban nu are de pierdut nimic.
Absolut nimic.
Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.
Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?
Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.
7 aprilie 2011
Eugen Simion
„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”
Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?
Nicolae Breban la judecata colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011
Alex Ştefănescu
„O nedreptate strigătoare la cer”
Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.
Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel.
Dragă Aura,
Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.
Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.
Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.
Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.
Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.
Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.
Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.
Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.
Ion Lazu
Noua poliţie politică: CNSAS
După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din Iulie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară, continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1977, produce o adevărată panică la vârf…
Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate, pe atât de distructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne „servească”; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cum au gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).
Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care râşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc. etc., atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale…) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui, căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac… Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!
Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum, pe bună dreptate subliniază, Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o… himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună, şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.
Acum însă văd că dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai desluşeşte albul de negru.
Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dinspre breasla scriitorilor. O mârşavă deturnare de sens, care le-a reuşit.
Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)
Este imaginabil ceva mai oribil decât tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru că ar fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat de faptul că ar fi fost colaborator al securităţi de cei… împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană, a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea, una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.
Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din Iulie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară, continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1977, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se autoexlieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă Mircea Dinescu?
Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de cărţi, circa 15 romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) – formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume – Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi… (cu o exprimare a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.
Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere… Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB, care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N. Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă „hârjoană” fiind (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Breban pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.
Mariana Andrei
Imaginea unui mare scriitor
Când m-am aşezat la laptop să scriu aceste gânduri, am dat mai întâi o căutare pe internet: m-am oprit din vizualizarea paginilor pe acest subiect la pagina cu numărul 40 deşi vedeam bine că paginile continuă. 40 de pagini de internet, de titluri doar, pe acest subiect! M-am întrebat dacă romancierul Breban realizează potenţialul acestei reclame gratuite?! Reclama, chiar şi negativă, este tot reclamă, ne învaţă cărţile de marketing. Câtă vreme se vorbeşte despre tine, chiar şi negativ, este mai bine decât să fii ignorat şi uitat! Nu ar fi decât o dovadă în plus că marketing-ul funcţionează dacă acest „challenge” s-ar transforma într-o „opportunity”, iar romanele lui Nicolae Breban ar înregistra creşteri de vânzări neaşteptate! Ceea ce nu cred că a fost dorinţa sau intenţia detractorilor săi şi nici ceea ce aşteaptă ei. Pot doar spune că, eu personal, aş resimţi o puternică satisfacţie! Şi dacă aşa a fost să fie, poate că merită ca bătrâneţea să-i fie tulburată pentru o înfruntare epică a Titanului cu… cine? Cu CNSAS?… sau…cu cine, de fapt?
Acele timpuri ale tinereţii mele în care Marin Preda, Nichita Stanescu, Nicolae Breban nu aveau încă aura la care opera lor ulterioară i-a îndreptaţit, ei erau doar scriitorii consacraţi ai epocii în care ne formam noi, generaţia care abia intrase în facultăţile de litere…! Am crescut şi m-am maturizat, citind cărţile lui Nicolae Breban. Francisca, Animale bolnave, În absenta stăpânilor, Bunavestire, Drumul la zid… Dintre toţi, cu el am avut de la bun început o afinitate aparte. Ca „viitor” critic literar prin formaţie (deşi nu am practicat nici o zi, alegerea mea îndreptându-se de la bun început spre ceea ce acum se numeşte business), romanele lui, mi s-au părut complexe, copleşitoare, grele de parcă îmi puneau pe umeri o povară enormă pe care urma să o descifrez. Publicarea romanelor lui Breban constituiau un eveniment în comunism. Găseam cu greu să cumpăr volumele sale iar fiecare roman era aşteptat, devorat, după care personajele sale intrau în „folclorul” intelectual: se discutau la biroul din fabrica în care lucram, în cercul de prieteni.
Mă doare să văd cum imaginea unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani este greu încercată în aceste momente (timpul va spune dacă nu a celui mai mare). Şi mă doare publicitatea bruscă, vâlva creată de împroşcarea sa cu acuzaţii nedovedite, dacă vor fi vreodată dovedite. Ca orice om de business ştiu prea bine cât rău produc imaginii oricui, acuzele proferate în titlurile ziarelor cu litere mărite şi îngroşate. Chiar dacă ziarul publică ulterior o scuză, aceea este scrisă cu caractere mici, pierdută pe undeva prin paginile ziarului, într-un loc pe care majoritatea cititorilor îl trec cu privirea: „CNSAS: Nicolae Breban a colaborat cu Securitatea” – Ziarul Financiar. Ştiu ce înseamnă un semn de întrebare, o mică pată aruncată pe imaginea cuiva care apoi, chiar daca este dezminţită, nimeni nu o crede şi cumva, la limitele conştientului, acel semn de întrebare continuă să existe. Când este vorba însă de unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai culturii contemporane a ţării noastre, nu s-a ridicat un semn de întrebare ci s-a adus o acuzaţie directă.
„Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.”
Până pe 12 septembrie însă, romancierul Nicolae Breban este plasat în infernul discreditării, numele său face titlurile, şi implicit vânzare, ziarelor de toate facturile, „for all the wrong reasons”, cum spun englezii. Va începe un proces care va dura ani, lumea va uita, răul a fost produs, nimeni nu-şi va mai aminti de finalul procesului şi toată lumea va rămâne cu titlurile ziarelor pe retină, oamenii nu-şi vor mai aminti ce anume era precis, doar că era ceva reprobabil, un strop de noroi.
Nu este un fenomen caracteristic nouă, românilor, este un fenomen care a existat de când lumea şi pământul, singura deosebire este că, deja de la mijlocul secolului XX, acest comportament a fost ridicat la rang de artă. Mecanismul psihologic care-l face să funcţioneze a fost studiat, analizat, descompus, s-au tras concluziile, a fost rafinat, iar acum face parte integrantă dintr-o strategie de Public Relations care se învaţă în şcolile de profil. Dacă este ceva caracteristic românesc, este faptul că acest gen de fenomene sunt atât de frecvente, aş zice periodice, încât, noi, românii, am fost vaccinaţi fără voia noastră: luăm gripa dar facem o formă mai uşoară. Mai precis şi aplicat la subiect: nimeni nu mai crede nimic, sau, varianta diluată, primim acest gen de bombe cu reticenţă şi, personal, am încetat să le mai dau atenţie. Te trezeşti dimineaţa şi în drumul spre serviciu auzi la radioul din masină…. „Romancierul Nicolae Breban…”. Nu mai cred nimic pentru că nu înţeleg nimic. Suntem prea aproape de evenimente pentru a fi capabili să vedem tabloul de ansamblu în încrengătura intereselor politice şi materiale care aduc funcţii, putere şi acces la fonduri. Suntem prea implicaţi în evenimente, prea aproape de pânza tabloului pentru a vedea imaginea pe care o reprezintă: nu vedem decât tuşe apăsate de penel, fără noimă la momentul prezent. Atâta timp cât nu beneficiem de transparenţă totală, necondiţionată în privinţa arhivelor securităţii statului, niciodată nu vom avea certitudini, pur şi simplu pentru că nu vedem decât fragmentele de informaţii care ni se prezintă. Prin structură, dacă nu văd tabloul general, eu nu am încredere în părţile componente, chiar dacă după principiul hologramei, întregul se reflectă în părţile componente până la cel mai mic nivel. Dar este aceasta o hologramă sau doar un unghi anume din care ni se prezintă informaţiile pentru a trage nişte concluzii scontate? Dacă e să judec după numele care, aparent aleatoriu, ne sunt aruncate pe primele pagini ale ziarelor, tabloul pe care îl văd este cel puţin discordant, dacă nu deformat. Care este ordinea în care se analizează dosarele din arhivele Securităţii: importanţa personalităţii, alfabetic? Mie nu-mi este clar criteriul, însă este adevărat că, până acum nici nu m-a preocupat subiectul.
Unde intră Nicolae Breban aici? Intră perfect, pentru că noi, ca simpli cititori de literatură, nu cunoaştem aceste interese şi cu atât mai puţin ştim unde şi cum se aplică pârghiile care deschid uşi. Literatura nu este exclusă din sfera de interese, şi nu este scutită nici de lupte interne, nici de poziţii care aduc beneficii materiale substanţiale, sau funcţii şi prestigiu. Înţeleg doar că un câmp de luptă s-a deschis între revista Contemporanul şi Grupul de Dialog Social în urma publicării memoriilor lui Breban, apoi, a cărţii d-sale, intitulată Trădarea criticii; vezi mesele rotunde, textile polemice publicate în Contemporanul (nr. 1, 3, 4, 5, 6/2010). Este un teatru de luptă în desfăşurare, cel mai probabil aceasta este una din mişcările tactice ale taberei adverse.
După 20 de ani de credulitate şi naivitate, constat că am căpătat imunitate la virusul media. Când bombe din astea cad pe neaşteptate, nu mai reacţionez: am învăţat să aştept fără să mă mai consum, am învăţat să-mi menajez nervii. Să nu cred şi să aştept. Doar când rezultatul va veni, peste ani, voi re-analiza ce gândesc, şi îmi voi pune din nou întrebarea dacă să cred sau nu că Nicolae Breban a colaborat cu Securitatea. Răspunsul va fi influenţat de manifestările societăţii în care voi fi înglobată atunci. În societatea în care trăiesc momentul prezent, aleg să nu cred. Nicolae Breban este scriitorul pe care nu doar că îl stimez şi îl admir dar resimt o afecţiune profundă pentru el, am crescut cu numele lui în jurul meu, m-am format sub coroana romanelor sale iar când i-am vorbit fiicei mele de literatura lui şi ce a însemnat ea pentru mine în comunism, mi-a replicat scurt că Breban este în manualele lor şi că se studiază în liceu, nu este nevoie să o conving să-l citească. În mod normal, să aud denigrându-i-se numele şi fiindu-i coborât la nivelul de ştire „senzaţională”, aş fi intrat în fibrilaţie la firea mea colerică. Iată că nu numai nu am intrat dar am privit circumspect şi cu neîncredere această ştire. Ceea ce am resimţit ca un recul a fost regretul că la vârsta sa va fi nevoit să-şi irosească energia şi sănătatea pentru a-şi apăra numele, în loc să creeze sau să se bucure de onorurile binemeritate după o muncă de o viaţă!
Cărţile lui Nicolae Breban nu vor fi niciodată puse la indexul literaturii române. Cărţile lui nu vor înceta să fie citite. O carte bună rămâne în patrimoniul umanităţii iar omenirea se conectează la ea pentru energia de care are nevoie pentru a funcţiona spiritual. Este nevoie să ne amintim că Celine a fost colaborator declarat? Au încetat cărţile lui a fi publicate şi citite? Celine şi Marchizul de Sade sunt exemple extreme de autori pe care omenirea nu le-a indexat şi nici nu le va arde pe rugul biografiei scriitorilor. Indexate vor fi cărţile proaste! Nicolae Breban se situează prin opera sa, deasupra oricărei împroşcări cu noroi: opera în sine îl plasează acolo.
Iată şi un alt punct de vedere… Când m-am aşezat la laptop să scriu aceste gânduri, am dat mai întâi o căutare pe internet: m-am oprit din vizualizarea paginilor pe acest subiect la pagina cu numărul 40 deşi vedeam bine că paginile continuă. 40 de pagini de internet, de titluri doar, pe acest subiect! M-am întrebat dacă romancierul Breban realizează potenţialul acestei reclame gratuite?! Reclama, chiar şi negativă, este tot reclamă, ne învaţă cărţile de marketing. Câtă vreme se vorbeşte despre tine, chiar şi negativ, este mai bine decât să fii ignorat şi uitat! Nu ar fi decât o dovadă în plus că marketing-ul funcţionează dacă acest „challenge” s-ar transforma într-o „opportunity”, iar romanele lui Nicolae Breban ar înregistra creşteri de vânzări neaşteptate! Ceea ce nu cred că a fost dorinţa sau intenţia detractorilor săi şi nici ceea ce aşteaptă ei. Pot doar spune că, eu personal, aş resimţi o puternică satisfacţie! Şi dacă aşa a fost să fie, poate că merită ca bătrâneţea să-i fie tulburată pentru o înfruntare epică a Titanului cu… cine? Cu CNSAS?… sau…cu cine, de fapt?
Pe de altă parte, dacă dl Breban a avut curajul de a fi ultraselectiv cu propriile valori şi în prezentul pe care îl trăim, şi ca atare şi-a expus ideile aşa cum îl stim cu toţii, cu fermitate şi fără menajamente, cred că şi-a asumat conştient şi posibilele urmări ale acestei coborâri în arena gladiatorilor. În comunism a riscat interogatorii şi închisoarea pentru atitudinea sa de frondă. Armele cu care luptă societatea actuală sunt denigrarea, încercarea de distrugere a imaginii publice, arme exacerbate de marketing şi media, evident murdare, dar aş zice că acest gen de lupte au fost dintotdeauna murdare. Apa curge, stâncile rămân. Va trece şi mizeria asta şi va rămâne, cel mult, consemnată ca o încercare de pângărire din partea unor oponenţi nedemni. Din fericire Nicolae Breban este un creator, şi nu unul oarecare, ci unul de o forţă uriaşă. El dispune şi de alte mijloace pentru a-şi steriliza imaginea publică. El nu trebuie să-şi dovedească nici o nevinovăţie: oricare ar fi procesul prin care va trece în următoarea perioadă, în cazul său, rămăn cărţile sale. Iar cărţile sale sunt bune. Atât de bune! Nu mă interesează ce a făcut Nicolae Breban, DACĂ a făcut. Acestea sunt fapte care rămân a fi dovedite de acum înainte. Pot însă să spun că mi-a displăcut profund să văd titluri în ziare, care altfel nici nu cred că îi cunoşteau numele, că „romancierul Breban…” Marele nostru romancier, Nicolae Breban, a ajuns un subiect publicat de Cancan?! Mi se pare atât de trist…!
Şi acum, ca încheiere, cine sunt eu să-mi permit să îmi exprim o opinie în apărarea imaginii marelui romancier Nicolae Breban? Nimeni din punct de vedere literar, iar numele meu: un ilustru necunoscut, printre atâtea altele identice. Doar că eu i-am citit toate romanele, cunosc lumea creaţiei sale, cunosc greutatea şi valoarea operei sale pentru cultura românească. Eu sunt unul din atomii care fac laolaltă masa cititorilor săi. Din această perspectivă mi-am exprimat opinia.
GDS & CNSAS
Nicolae Breban
Aventurierii politicii româneşti
Grupul de Dialog Social şi corifeii săi, spirite de excepţie, indubitabil, unii dintre ei mi-au fost amici şi chiar prieteni apropiaţi, s-au lăsat atraşi, într-un mod sau altul de sirenele politicii efective. Înfiinţând organizaţii sau partide sau, cum o spuneam, pregătind un anumit grup politic pentru a prelua puterea. Nici acest lucru nu ne-ar fi supărat prea tare şi i-am fi lăsat să-şi epuizeze energia, ideile şi competenţa – care, trebuie s-o spunem, era uneori redutabilă pe terenul culturii, dar inexistentă pe cel al politici! – lăsându-i pe ei înşişi să-şi trăiască şi să-şi exprime dezamăgirea (cum a făcut-o, după mai bine de un deceniu petrecut în agitaţie mărunt politică, importantul critic şi istoric literar, N. Manolescu), sau falsele succese, pipărate cu sfaturi date naţiunii şi acute, dacă nu ridcole, iritări morale, ale unor amici ai celui citat – dacă tot dânşii nu ar fi introdus în câmpul literelor române ideea politică în forme acute şi partizane, spărgându-ne unitatea, confuzionând grav conceptele şi ideile cu care lucram şi atacând nu puţine mari valori, vii sau moarte. În primul rând, folosind CNSAS, unde au activau trei membri importanţi ai GDS vreun deceniu şi mai bine, şi „politica dosarelor” pentru a macula nume mari a literelor române de după război şi aruncându-le ziarelor de tiraj, „înfometate” ca şi maselor de inşi dizlocaţi de Ceauşescu grăbite de a ataca şi murdări valorile de vârf, elita, înainte de o decizie a instanţei juridice şi confortată de dovezi irefutabile. Începând cu „cazul Caraion”, poet de marcă, închis mai bine de un deceniu în cele mai dure puşcării staliniste. Iar lista se termină zilele acestea cu Adrian Marino, fost puşcăriaş politic şi el, unul dintre puţini creatori de sistem de clară anvergură al culturii noastre dintotdeauna, publicat pe mai multe continente, care i-a iritat pe unii inşi „influenţi” la organul şi „organele” de care vorbim şi care l-au „pedepsit” pe dată, expunându-l batjocurii şi oprobriului mulţimii, fără să ezite. Neştiind sau uitând că odată cu Caraion, Marino, dar şi cu Buzura sau Doinaş şi alţii, sunt târâte în noroi demnitatea şi prestigiul elitei, iar odată răul făcut – un rău care atinge întreaga stabilitate şi orgoliu al naţiunii! – nimeni nu-l va mai putea repara.
Iată care sunt, în mare, elitele şi falsele elite. False nu atât întrucât ar fi populate de impostori, cât pentru că, după umila mea părere, au pus deasupra intereselor şi nevoilor propriei vocaţii – în cele mai multe cazuri încă ne-exprimate suficient şi convingător! – interesele oportuniste, prost ascunse de fraze arogante sau de chemări demagogic-morale la ordine de tipul „apel către lichele”!
(fragment din vol. „Aventurierii politicii româneşti.
O istorie dramatică a prezentului”, Editura MNLR, 2010)
• ecouri • opinii • fără comentarii •
• Mi-e ruşine de toate câte se petrec în ţara aceasta. O haită de stalinişti decişi să distrugă tot ce a mai rămas din cultura română contemporană. (…) Breban trebuie apărat şi povestea va dura, cred, mai mult decât ne închipuim.
Augustin Buzura
• Maestre Nicolae Breban,
Sunt revoltat, alături de mulţi alţi colegi, de toată mizeria care vi se întâmplă. Mi-e ruşine că fac parte dintr-un popor care şi-a batut şi îşi bate în continuare joc de valori. Sper ca Dumnezeu să vă dea puterea de a ignora şi chiar ierta mârşăvia şi ticăloşia celor care ar trebui să vă preţuiască ca pe un bun de mare preţ al partimoniului cultural naţional.
Vă doresc sănătate şi putere,
Ioan Matiuţ• Demn ca totdeauna, Nicolae Breban a apărat din nou onoarea scriitorului român.
Magda şi Petru Ursache
• Of, Aura, va trebui să rezistăm în continuare la multe intoxicari, discreditări, mizerii… Chiar şi în Postul Paştelui! Doamne, iartă-i!
Contemporan cu NICOLAE BREBAN,
Lucian Vasiliu,
revista Dacia literară
Nicolae Breban este unul din marii scriitori romani si nu un securist.
Am invatat de la un poet ca arma intelectualului autentic este indignarea. Sunt profund indignat de atacul indecent, propagat prin mass-media, la adresa scriitorului Nicolae Breban. Aprecierile lui la adresa lui Paul Goma, Monica Lovinescu si Mircea Eliade, frecvente in lumea literara, considerate “turnatorii securiste” sunt impartasite de multi intelectuali, printre care ma numar si eu. Observ ca in ultima perioada apar tot mai frecvent rabufniri de frustrare ale unor esuati, in asteptarile lor nejustificate de nivelul operei. Ei reactioneaza incercand sa denigreze pe creatorii autentici. Nicolae Breban ramane unul din cei mai mari romancieri contemporani, pe care il va pastra istoria literaturii romane. Cat despre securistii autentici (vezi St. Augustin Doinas, Paleologu, Antohi, etc) mass-media n-a facut prea multe valuri.
Profesor Dr. Doc. Sorin Comorosan
Membru de onoare al Academiei Romane
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Nicolae Breban aparat din Australia
„…oare chiar este nevoie ca un popor să treacă prin Holocaust ca să atingă acest nivel de conştiinţă a valorii sale ca neam…”
Citesc în această nesuferită dimineaţă de toamnă australiană, în Canberra, două texte semnate de doi oameni atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători prin soarta ce le-a fost dată, să respire acelaşi aer pestilenţial al României proletare, într-o societate multilateral dezvoltată în centrul căreia nu se afla omul, ci grija pentru om.
Este vorba de răspunsul clar şi răspicat al domnului Nicolae Breban la tentativa neruşinată a pletorei jurnalistice de a-l defăima „pe surse” şi textul de o candoare adolescentină a domnului Ovidiu Creangă: “Am fost controlor economic”, postat pe Reţeaua Literară. Nu voi comenta mai mult aceste texte, fac doar o invitaţie la lectura lor. Cei din generaţia părinţilor mei, a mea, chiar şi cei din generaţia fiicei mele, care la vremea aşa-zisei revoluţii era în liceu, cu toţii ştim care erau atunci valorile şi etalonul acestor valori.
Îi invit la lectură pe toţi cei care au încă instinctul de conservare viu şi care după adâncă reflecţie vor putea ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu. Cred că a venit vremea să spunem împreună: „Până aici cu demolarea, domnilor! Opriţi-vă, sau vă oprim noi.”
Sunt puţine momentele când am lăsat revolta să mă scoată afară din matca mea de moldovean liniştit şi îngăduitor, gata să recunoască oricui dreptul de a exista sub soare. Oricui, da, dar nu oricum!
La Seul fiind în misiune permanentă, am aflat cu stupoare că bunul meu prieten Cezar Ivănescu a fost executat public de indivizi perfizi care s-au servit de liota lor de clienţi din presa de scandal, lovindu-l cu precizie ca în artele marţiale, exact în punctul care avea să-i inducă moartea fizică, pentru că nemurirea nu i-o vor putea lua. Nu, câtă vreme mai trăim noi cei care l-au iubit şi preţuit, unii declarativ, în spaţiul public, alţii discret, în spaţiul intim. Orgoliul lui Cezar nu a suportat să fie acuzat pe nedrept de o vină pe care el însuşi o aducea altora, aceea de a fi fost colaborator al securităţii. Şi tocmai aceia l-au lovit mişeleşte, cu propriile lui arme.
Coincidenţă, sau nu, mă aflu tot în misiune permanentă, de data asta la Canberra, şi primesc de la buna mea prietenă, scriitoarea Aura Christi, un text pe care abia la a doua lectură îl descifrez cu adevărat. Nicolae Breban, uriaşul la propriu, dar mai ales la figurat, scriitor, este şi el victimă a aceleiaşi pletore jurnalistice, care vai, nu e de capul ei, în cursa nebună după rating. Şi găselniţa este veche, patentată de acum după succesul repurtat în cazul lui Cezar Ivănescu: aruncă gurilor hămesite din piaţă, nu pâine ci sînge!
Adun la un loc experienţa anilor, mulţi la număr, mai mulţi poate decât vârsta multor jurnalişti angajaţi în presa de scandal, şi nu pot să nu aduc în discuţie – şi cine ştie, chiar să le ofer o temă de refleţie – ce înseamnă demnitatea personală şi demnitatea colectivă la unele popoare, pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să le cunosc din experienţe făcute la prima mână, cum se spune.
N-am întâlnit niciodată un ungur să nu fie mândru de neamul lui, de personalităţile culturale sau de istoria sa. N-am întâlnit niciodată un evreu care să permită atacuri la adresa neamului şi care să nu fie mândru de fiecare Premiu Nobel câştigat de un cosânger al lui. Îmi amintesc de o vizită la Muzeul Yad Vashem din Jerusalem când Joshua Erlich, îndrumătorul nostru de grup, ne întreba şi se întreba, retoric fireşte, în faţa unui colaj cu poze ale victimelor copii din lagărul de la Auschwitz: „Vă daţi seama cîte Premii Nobel a pierdut Israelul în acest Holocaust?”
Trecând peste „hazul de necaz” din subtextul întrebării, oare chiar este nevoie ca un popor să treacă prin Holocaust ca să atingă acest nivel de conştiinţă a valorii sale ca neam, ca să poată să-şi respecte identitatea spirituală, personalităţile culturale, moştenirea istorică ? Întrebare, iarăşi, retorică.
Tot experienţa mi-a arătat cum un popor, după ce a fost înrobit secole de-a rândul, când cuceritorul a făcut tot ce-a putut ca să şteargă de pe faţa pământului urmele existenţei sale, se poate ridica din propria cenuşă şi poate reconsitui după arhive şi după alte relicve istorice moştenirea sa culturală.
Am mai spus-o şi o repet, misiunea de diplomat la Seul a fost o nouă studenţie pentru mine. Participând la festivalurile coreene şi dând curs invitaţiilor de a vizita zonele de interes economic, dar mai ales cultural, am asistat la adevărate demonstraţii de mândrie naţională. Un popor a cărui cultură a fost distrusă rând pe rând de chinezi apoi de japonezi, ale cărui manuscrise au fost jefuite de soldaţii francezi, englezi sau americani, se luptă astăzi să-şi recupereze, prin tribunalele internaţionale, memoria captivă în marile muzee ale lumii. Şi odată recuperate manuscrisele devin susrsă de inspiraţie pentru scriitori, regizori, autori de manuale şcolare. Da, mândria de a fi coreean se manifestă astăzi documentat, dar această manifestare nu ar fi fost posibilă dacă de-a lungul timpului nu ar fi existat conştiinţa valorii sale şi respectul de sine al fiecărui om în parte.
Mai nou, aborigenii din Australia, oameni care până prin anii ’70 erau împuşcaţi de albi la fel ca şi cangurii, cu deosebirea că aceştia din urmă constituie încă o sursă de hrană, îşi spun astăzi tot mai răspicat cuvântul şi îşi reclamă un drept patrimonial asupra pământului pe care albul cuceritor nu e dispus, deocamdată, să i-l recunoască decât asupra deşertului australian. A evoluat societatea? Cu siguranţă, da. A recunoaşte valorile spirituale ale aborigenilor, consideraţi cu numai câţiva ani în urmă sălbăticiuni, dreptul lor de a se manifesta nestingheriţi pe pământul strămoşilor este un semn clar al evoluţiei unei societăţi. Doar un exemplu: pictura punctiformă practicată de aborigeni din timpuri imemoriale este protejată de legea australiană la nivel federal şi este inclusă în patrimoniul intangibil UNESCO. Este şi aceasta o dovadă a tăriei de caracter a aborigenilor conştienţi de valoarea culturii şi tradiţiilor lor.
În schimb, noi cu ce ne prezentăm noi astăzi în faţa lumii, a istoriei? Ce-am făcut noi după revoluţie? Cautăm în gunoaiele securităţii şi fabricăm dosare. Nu pentru a susţine vreun scriitor român pentru Premiul Nobel, nu, Doamne fereşte, ci pentru a-i înfunda odată pentru întotdeauna pe cei care au mai rămas şi care ar mai putea năzui la această recunoaştere internaţională. Am tot căutat „în sertar” o literatură de rezistenţă împotriva comunismului care, evident, nu exista. Şi de ce nu exista, domnilor? Vă spun eu, şi puteţi verifica: pentru simplu motiv că autorii acestei literaturi luptând, calcând pe orgolii, uneori pe suflet şi-au publicat cărţile în plină teroare comunistă. Ei sunt adevaraţii scriitori din rezistenţă, ei, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Cezar Ivanescu, Nicolae Balotă. Cine nu a citit cărţile lor, să facă bine să le citească. Cu creionul în mână, aşa cum am făcut şi eu. Da, probabil că au făcut unele compromisuri pentru a-şi vedea cărţile pe raftul unei biblioteci. Dar cine nu le-ar fi făcut? Cine ar fi refuzat să stea de vorbă cu un general de securitate? Cine ar fi refuzat să se prezinte la o anchetă? Să fim serioşi, domnilor!
Ajungând până la mine această mizerie de presă, cum pe bună dreptate o numesc toţi cei ale căror luări de poziţie le-am citit, în cazul Breban, m-am întrebat desigur, cum ar fi procedat un ungur, sau un israelian, sau un coreean, sau un maor, sau un aborigen, atunci când cineva din comunitate sau din afara ei, ar fi ridicat mâna goală, sau cu noroi, asupra celui mai reuşit semen al său. Din nou întrebare retorică la care se poate răspunde, totuşi.
Acel cineva ar fi fost pus la stâlpul infamiei în locul victimei sale. Da. Numai că deosebirea în cazul nostru este că la noi lipseşte o instanţă morală care să pună stavilă pornirilor antropofage ale unora.
Nu e timpul trecut ca această instanţă să se constituie. Oameni care încă mai au sentimentul mândriei de a se fi născut într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseţi naturale unice în lume dar şi cu oameni care au adăugat de-a lungul istoriei la valorile naturale o valoare spirituală de necontestat sunt datori să reacţioneze, legal, în faţa acestor tentative de nivelare până la neantizare a fiinţei noastre culturale.
Da, propun, în cazul în care nu există deja, întemeierea legală unei asociaţii care să îşi asume prin statut atât apărarea imaginii publice a scriitorilor români cât şi susţinerea candidaturii lor la Premiul Nobel pentru literatură.
Ileana CUDALB, 14.04.2011
Sursa: http://rgnpress.ro/categorii/analize-interviuri/1439-nicolae-breban-aparat-din-australia.html
NICOLAE BREBAN…
Citesc în această nesuferită dimineaţă de toamnă australiană, în Canberra, două texte semnate de doi oameni atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători prin soarta ce le-a fost dată, să respire acelaşi aer pestilenţial al României proletare, într-o societate multilateral dezvoltată în centrul căreia nu se afla omul, ci grija pentru om. Este vorba de răspunsul clar şi răspicat al domnului Nicolae Breban la tentativa neruşinată a pletorei jurnalistice de a-l defăima „pe surse” [1] şi textul de o candoare adolescentină a domnului Ovidiu Creangă: „Am fost controlor economic” [2]. Nu voi comenta mai mult aceste texte, fac doar o invitaţie la lectura lor. Cei din generaţia părinţilor mei, a mea, chiar şi cei din generaţia fiicei mele, care la vremea aşa-zisei revoluţii era în liceu, cu toţii ştim care erau atunci valorile şi etalonul acestor valori.
Îi invit la lectură pe toţi cei care au încă instinctul de conservare viu şi care după adâncă reflecţie vor putea ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu. Cred că a venit vremea să spunem împreună: „Până aici cu demolarea, domnilor! Opriţi-vă, sau vă oprim noi.”
Sunt puţine momentele când am lăsat revolta să mă scoată afară din matca mea de moldovean liniştit şi îngăduitor, gata să recunoască oricui dreptul de a exista sub soare. Oricui, da, dar nu oricum!
La Seul fiind în misiune permanentă, am aflat cu stupoare că bunul meu prieten Cezar Ivănescu a fost executat public de indivizi perfizi care s-au servit de liota lor de clienţi din presa de scandal, lovindu-l cu precizie ca în artele marţiale, exact în punctul care avea să-i inducă moartea fizică, pentru că nemurirea nu i-o vor putea lua. Nu, câtă vreme mai trăim noi cei care l-au iubit şi preţuit, unii declarativ, în spaţiul public, alţii discret, în spaţiul intim. Orgoliul lui Cezar nu a suportat să fie acuzat pe nedrept de o vină pe care el însuşi o aducea altora, aceea de a fi fost colaborator al securităţii. Şi tocmai aceia l-au lovit mişeleşte cu ce ar fi trebuit să fie propriile lui arme.
Coincidenţă, sau nu, mă aflu tot în misiune permanentă, de data asta la Canberra, şi primesc de la buna mea prietenă, scriitoarea Aura Christi, un text pe care abia la a doua lectură îl descifrez cu adevărat[3]. Nicolae Breban, uriaşul la propriu, dar mai ales la figurat, scriitor, este şi el victimă a aceleiaşi pletore jurnalistice, care vai, nu e de capul ei, în cursa nebună după rating. Şi găselniţa este veche, patentată de acum după succesul repurtat în cazul lui Cezar Ivănescu: aruncă gurilor hămesite din piaţă, nu pâine ci sînge!
Adun la un loc experienţa anilor, mulţi la număr, mai mulţi poate decât vârsta multor jurnalişti angajaţi în presa de scandal, şi nu pot să nu aduc în discuţie – şi cine ştie, chiar să le ofer o temă de reflecţie – ce înseamnă demnitatea personală şi demnitatea colectivă la unele popoare, pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să le cunosc din experienţe făcute la prima mână, cum se spune. N-am întâlnit niciodată un ungur să nu fie mândru de neamul lui, de personalităţile culturale sau de istoria sa. N-am întâlnit niciodată un evreu care să permită atacuri la adresa neamului şi care să nu fie mândru de fiecare Premiu Nobel câştigat de un cosânger al lui. Îmi amintesc de o vizită la Muzeul Yad Vashem din Jerusalem când Joshua Erlich, îndrumătorul nostru de grup, ne întreba şi se întreba, retoric fireşte, în faţa unui colaj cu poze ale victimelor copii din lagărul de la Auschwitz: „Vă daţi seama câte Premii Nobel a pierdut Israelul în acest Holocaust?”
Trecând peste „hazul de necaz” din subtextul întrebării, oare chiar este nevoie ca un popor să treacă prin Holocaust ca să atingă acest nivel de conştiinţă a valorii sale ca neam, ca să poată să-şi respecte identitatea spirituală, personalităţile culturale, moştenirea istorică ? Întrebare, iarăşi, retorică.
Tot experienţa mi-a arătat cum un popor, după ce a fost înrobit secole de-a rândul, când cuceritorul a făcut tot ce-a putut ca să şteargă de pe faţa pământului urmele existenţei sale, se poate ridica din propria cenuşă şi poate reconsitui după arhive şi după alte relicve istorice moştenirea sa culturală. Am mai spus-o şi o repet, misiunea de diplomat la Seul a fost o nouă studenţie pentru mine. Participând la festivalurile coreene şi dând curs invitaţiilor de a vizita zonele de interes economic, dar mai ales cultural, am asistat la adevărate demonstraţii de mândrie naţională. Un popor a cărui cultură a fost distrusă rând pe rând de chinezi apoi de japonezi, ale cărui manuscrise au fost jefuite de soldaţii francezi, englezi sau americani, se luptă astăzi să-şi recupereze, prin tribunalele internaţionale, memoria captivă în marile muzee ale lumii. Şi odată recuperate manuscrisele devin sursă de inspiraţie pentru scriitori, regizori, autori de manuale şcolare. Da, mândria de a fi coreean se manifestă astăzi documentat, dar această manifestare nu ar fi fost posibilă dacă de-a lungul timpului nu ar fi existat conştiinţa valorii sale şi respectul de sine al fiecărui om în parte.
Mai nou, aborigenii din Australia, oameni care până prin anii ’70 erau împuşcaţi de albi la fel ca şi cangurii, cu deosebirea că aceştia din urmă constituie încă o sursă de hrană, îşi spun astăzi tot mai răspicat cuvântul şi îşi reclamă un drept patrimonial asupra pământului pe care albul cuceritor nu e dispus, deocamdată, să i-l recunoască decât asupra deşertului australian. A evoluat societatea? Cu siguranţă, da. A recunoaşte valorile spirituale ale aborigenilor, consideraţi cu numai câţiva ani în urmă sălbăticiuni, dreptul lor de a se manifesta nestingheriţi pe pământul strămoşilor este un semn clar al evoluţiei unei societăţi. Doar un exemplu: pictura punctiformă practicată de aborigeni din timpuri imemoriale este protejată de legea australiană la nivel federal şi este inclusă în patrimoniul intangibil UNESCO. Este şi aceasta o dovadă a tăriei de caracter a aborigenilor conştienţi de valoarea culturii şi tradiţiilor lor.
În schimb, noi cu ce ne prezentăm noi astăzi în faţa lumii, a istoriei? Ce-am făcut noi după revoluţie? Cautăm în gunoaiele securităţii şi fabricăm dosare. Nu pentru a susţine vreun scriitor român pentru Premiul Nobel, nu, Doamne fereşte, ci pentru a-i înfunda odată pentru întotdeauna pe cei care au mai rămas şi care ar mai putea năzui la această recunoaştere internaţională. Am tot căutat „în sertar” o literatură de rezistenţă împotriva comunismului care, evident, nu exista. Şi de ce nu exista, domnilor? Vă spun eu, şi puteţi verifica: pentru simplu motiv că autorii acestei literaturi luptând, calcând pe orgolii, uneori pe suflet şi-au publicat cărţile în plină teroare comunistă. Ei sunt adevaraţii scriitori din rezistenţă, ei, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Cezar Ivanescu, Nicolae Balotă. Cine nu a citit cărţile lor, să facă bine să le citească. Cu creionul în mână, aşa cum am făcut şi eu. Da, probabil că au făcut unele compromisuri pentru a-şi vedea cărţile pe raftul unei biblioteci. Dar cine nu le-ar fi făcut? Cine ar fi refuzat să stea de vorbă cu un general de securitate? Cine ar fi refuzat să se prezinte la o anchetă? Să fim serioşi, domnilor!
Ajungând până la mine această mizerie de presă, cum pe bună dreptate o numesc toţi cei ale căror luări de poziţie le-am citit, în cazul Breban, m-am întrebat desigur, cum ar fi procedat un ungur, sau un israelian, sau un coreean, sau un maor, sau un aborigen, atunci când cineva din comunitate sau din afara ei, ar fi ridicat mâna goală, sau cu noroi, asupra celui mai reuşit semen al său. Din nou întrebare retorică la care se poate răspunde, totuşi.
Acel cineva ar fi fost pus la stâlpul infamiei în locul victimei sale. Da. Numai că deosebirea în cazul nostru este că la noi lipseşte o instanţă morală care să pună stavilă pornirilor antropofage ale unora. Nu e timpul trecut ca această instanţă să se constituie. Oameni care încă mai au sentimentul mândriei de a se fi născut într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseţi naturale unice în lume dar şi cu oameni care au adăugat de-a lungul istoriei la valorile naturale o valoare spirituală de necontestat sunt datori să reacţioneze, legal, în faţa acestor tentative de nivelare până la neantizare a fiinţei noastre culturale.
Da, propun, în cazul în care nu există deja, întemeierea legală unei asociaţii care să îşi asume prin statut atât apărarea imaginii publice a scriitorilor români cât şi susţinerea candidaturii lor la Premiul Nobel pentru literatură.
Ileana CUDALB
Canberra, Australia
14 aprilie 2011
———————————————[1] Cazul Nicolae Breban
(http://www.blog.ideeaeuropeana.ro/
[2] BREBAN Nicolae, „Trimis în faţa justiţiei!”, publicat de Agenţia de ştiri „Aşii români”, Germania
(http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/8488-trimis-in-faa-justiiei-.html)
[3] CREANGĂ Ovidiu, „Am fost controlor economic!”, publicat în revista „Confluenţe Româneşti”, Bucureşti
(http://confluente.ro/Manuscris–Amintiri/Am_fost_controlor_economic_.html)
[4] CHRISTI Aura, „Breban – colaborator al securităţii?”, publicat în revista „Cotidianul”, România
(http://www.cotidianul.ro/142268-Cazul-Nicolae-Breban)
Draga Aura,
Multumesc pentru textul domnului Breban. E o bijuterie in toate sensurile: logic, moral, literar. Ma tem insa ca „andrisantul“, in orbirea lui, nu va invata nimic din ea. Si e pacat!
Sinfurul care ma mahneste este P.S., mai bine zis, anuntarea retragerii domnului Breban din Consiliu. Asa cum il stiu, acest Consiliu, obedient sau las in imensa-i majoritate, abia daca va catadixi sa ia act de gestul romancierului, pe care il va privi, sunt sigur, cu usurare: adica, vezi dumneata, am scapat astfel de o „problema“. De fapt, „problema“ ramane, caci ea nu este numai a lui Nicolae Breban, ci a intregii culturi romane de azi (daca, se intelege, o luam in serios). Asta trebuia sa faca ororatul Consiliu: sa faca din ea o chestiune de principiu si sa traga din ea o solutie de conduita in fata agresarii sistematice a marilor valoril trecute si prezente. Iar o astfel de superficialitate ne va costa. Maine, vor fi alti artisti jigniti, batjocoriti, umiliti in piata publica, fie de catre „institutii“, fie la initiativa colegilor de breasla mai elastici si mai ductili. Doamne, ca triste zile am ajuns!
Te imbratisez cu prietenie,
Alexandru Dobrescu
Draga Auras,
Intai de toate Hristos a inviat!
Iti doresc sanatate, senin in sufletelul tau mereu bantuit de furtuni. Te rog sa ai grija de tine!
Ceea ce se inceraca cu Maestrul Breban este o imoralitate si o josnicie. Dar nu mai e nici o noutate. Ura impotriva intelectualilor este de acum notorie in scumpa noastra patrie. E limpede că se incearca discreditarea a tot ce are valoare, sau produce valoare in cultura romanească. CNSAS-ul s-a specialzat in operatiunile de tipul acesta si e limpede ce se doreste…In schimb despre cei care au instrumentat ani de-a randul teroarea, asa-zisa vigilenta proletara, turnatoria si toate celelalte nu se pomeneste nici un cuvant. Se pare ca securitatea si securistii n-au existat…Au existat numai intelectualii, poetii, romancierii, actorii, muzicienii care au inventat politia politica din proprie initiativa. Evident CNSAS-ul vrea sa reinventeze absurdul. Dar nu reinventeaza decat RIDICOLUL in cea mai inalta expresie. Cred ca Maestrul Breban ar trebui – pur si simplu – sa ignore elucubratiile acestei institutii care si-a pierdut orice credibilitate. Domnia sa are treburi mult mai importante de facut in literatura romana…Cearta cu aceste jalnice caracude e o pierdere de vreme.
Dan Anghelescu