In memoriam Leon Volovici (1938-2011)

In memoriam Leon Volovici (1938-2011)

In memoriam

Leon Volovici (1938-2011)

Aura Christi

Leon

De unde forţa de a fi un ambasador al culturii române? Oriunde se afla, la Ierusalim, Iaşi, Paris, Viena, Leon Volovici propaga cultura, literatura română vie. Dovadă stau şi cele două volume masive, alcătuite împreună cu neobositul Costel Safirman, Întâlniri la Ierusalim (2001) şi Noi întâlniri la Ierusalim (2007), editate de Institutul Cultural Român.

„A murit Leon” îmi spune la telefon prietenul nostru, G. Mosari, care mă sună, din timp în timp, din Ţara Sfântă,

G. Mosari

pentru a-mi da veşti. „Imposibil” răspund. Mi-a promis că va veni în România în luna noiembrie.

 

Leon Volovoci

Leon Volovoci

Împreună cu Hanna. Hanecica, o dezmierdam noi, adică eu şi fratele meu, Andrei. Hanna urma să-l însoţească în această întoarcere acasă, în ţară. După ce Leon ar fi obţinut permisiunea medicilor de a face o călătorie. Era grav bolnav. De mai bine de un an făcea un tratament cu efecte adverse dure. Exclusiv ochii şi trupul slăbit îi trădau suferinţa. În scrisorile, schimburile de email-uri era mereu senin, îmi făcea curaj, făcându-şi curaj lui însuşi, probabil. Îmi spunea că voi învinge boala, că am o vitalitate molipsitoare. Etc. O discreţie rară pentru aceste vremuri. Pentru lumea în care trăim. Glumea nu rareori, umorul de care dădea dovadă fiind inconfundabil. Da. Inconfundabil. După un repaos, ne-a reapropiat Sfera frigului, recentul meu volum de poeme. Leon ştie să citească poezie cum puţini ştiu. I-am propus, în toamna acestui an, să reedităm volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, apărut, în 2007, la Editura Ideea Europeană, aşezând la finele cărţii un dosar de receptare. Leon mi-a trimis rapid dosarul. I-am mulţumit, răspunsul la ultimul email n-a mai venit însă, deşi îi ceream imperios veşti.

 

În Amzei, la redacţia Conte, venea ori de câte ori se întorcea în ţară, era un prieten aşteptat. Ne aducea mereu cărţi,

Costel Safirman

Costel Safirman

reviste, veşti bune. Odată cu Leon, la Conte, descindea şi Măria Sa, gluma, buna dispoziţie, râsul. Apoi, a fost propunerea de a-i edita o carte. De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. Lucrând împreună la acest volum, ne-am apropiat. Fineţe rară. Spirit de un echilibru greu de clătinat. Ştia aproape totul despre Sebastian, Fundoianu. E un specialist de marcă un istoria literaturii interbelice. Un expert de neîntrecut în istoria antisemitismului. Aceste lucruri le cunosc nu puţini admiratori ai lui Leon, de aici, din ţară, şi din Ţara Sfântă.

 

Hanna Volovici si Baghi

Hanna Volovici si Baghi

Anul 2007 mi-a dăruit un prieten. Pregătirea pentru tipar a cărţii lui Leon a însemnat: numeroase telefoane, emailuri, manuscrise trimise prin poştă, pagini revăzute, căldură, tone, megatone de viu, divergenţe din cauza unei virgule, discuţii pe text. Aprinse. O comunicare intensă. Febrilă. Era incredibil de prompt. „Încerc să ţin ritmul tău” îmi spunea, râzând. „Şi nu e uşor” adăuga. Râdeam. Râdeam. Ritmurile mele sunt o legendă, Leon, şi, atenţie, una falsă. Eu tot timpul fac acelaşi lucru: literatură. Îmi urmez vocaţia. Nimic mai mult. În loc să-mi dispersez forţele, le adun, concentrându-le, da, ca nebunii, ca maniacii, într-o singură direcţie. Mi-a propus să ne vedem în Israel. Câştigasem un proiect. Timp de zece zile, într-un ritm nebunesc, am ţinut conferinţe, lansări, recitaluri publice la Tel Aviv, Ierusalim, Haifa. Înainte de venirea noastră, a mea şi a lui Andrei (Potlog), în Israel, evreii au sărbătorit Anul Nou (în ebraică: Rosh Ha-shana). Se împliniseră 5768 de ani de la Geneză. Leon şi Hanna ne-au condus pretutindeni aproape.

 

Fragmente de trecut. Amintiri. Segmente însorite.
Râsete. Glume. O stranie boare dinspre trecut.
Discuţii pe muchie. Ciondăneli. Umbre risipite iute.

 

…Beam suc de rodii, stârnindu-i hohote de râs. Îmi făceam curaj. „Nu e acru?” mă întreba, cicălindu-mă. Nici

Moshe Idel

Moshe Idel

pomeneală. Ador, de când mă ştiu, rodiile. Sunt fructe magice. Ai locuit într-o rodie, Leon? Se uita derutat la mine, aşteptând dezlegarea enigmei… Leon, ştii să decojeşti o rodie? Ştii cum să ajungi la miezul, osia ei? Regula nr. 1… Conferinţele despre rodii, curmale, măsline, cactuşi, fluturi, cărora le făceam declaraţii de dragoste, mulţumindu-le că există, ne făceau să ne prăpădim de râs. Altă dată îi vorbeam despre mirosurile care sunt dovada că raiul, vai, există! Ca şi muzica, de altfel. Pe Leon aceste lucruri, şi altele, l-au făcut să-mi spună într-o dimineaţă, urmărind, reduşi la muţenie, un răsărit de soare incredibil: „Tu eşti venită de pe altă planetă, Aura. Eşti un poet – tu înţelegi asta? Cum poţi fi atât de străină, atât de…?”. Nimic mai simplu: clipă de clipă sunt eu însămi. Cine sunt eu însămi? Şi tu cine eşti? Şi Andrei? Şi dealurile dulci, rotunde, sfere vii, ale Ierusalimului – ce sunt? Orbitele vreunui zeu fără nume. Poate. Copii ai himerelor – asta suntem. Cred că Leon făcuse un complot cu Andrei, care-mi declarase ritos, chiar în ziua de Yom Kipur, că sunt imposibilă. Era limpede, cel puţin în capul meu, că puneau la cale o lovitură de stat.

 

Ştia să regizeze surpriza. Ne ducea undeva anume, ţinându-ne de vorbă, abătându-ne atenţia, pentru ca, brusc, să ne întoarcă cu faţa spre o Biserică uriaşă, de pildă. Abia după ce ne vedea ochii crescând de uimire, curiozitate, ne anunţa ritos ce anume este. Aşa ne-am pomenit în faţa Bisericii Sfântului Mormânt. În grădina Ghetsimani. În grădina incredibilă a Universităţii din Ierusalim. Pe drumul Crucii, Via Dolorosa. În atâtea locuri sfinte.

Silabiseam după el cuvintele limbii ebraice. Şi râdeam. Râdeam. Cât ne-a făcut să râdem, Doamne! Era suficient să reiau, copilăros, pierdut, versurile celaniene: „Spune-mi că Ierusalimul există”…

 

Lansarea vol. De la Iasi la Ierusalim si inapoi

Lansarea vol. De la Iasi la Ierusalim si inapoi

La Cinemateca elegantă de la poalele Cetăţii Sfinte, unde funcţionează Centrul de Cultură Românească, condus de prietenul nostru de Leon Volovici şi de Costel Safirman, se adunase peste o sută de români, deşi era în preajma lui Yom Kipur.

Astfel, se spulberase teama leoniană că nu va fi public. S-a vorbit despre Ideea Europeană şi despre Contemporanul. Despre Nicolae Breban şi Ion Ianoşi. Despre Ţvetaieva şi Rilke. S-a vorbit despre românii evrei. Despre basarabeni şi ruşi. Despre cosmopolitism şi deschidere. S-a vorbit despre Leon. Da. Despre Leon Volovici, emeritul critic şi istoric literar, profesor universitar, care a predat, după 1990, cursuri la Centrele de Studii iudaice ale universităților din Cluj, București, Iași, împărţindu-şi timpul, viaţa, între România şi Ţara Sfântă, după ce a fost cercetător la institutul Yad Vashem pentru studierea Holocaustului (1984-1989). A îngrijit mai multe ediţii de excepţie, posteritatea lui Mihail Sebastian luând o turnură fastă datorită acestui cercetător atent, perspicace, datorită acestui conferențiar (Universitatea Ebraică din Ierusalim, Institutul de Iudaism Contemporan, Centrul Internațional pentru Studierea Antisemitismului), care a semnat, între altele, şi studiile documentate despre istoria evreilor din România în The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe (Yale University Press, 2008). Şi Ditza Goshen, şi Costel Safirman, şi George Voicu, şi Moshe Idel – ostrum toţi au vorbit, pe întinderea acelei memorabile seri, despre Leon, care era emoţionat ca un puşti. Da, ca un puşti.

Leon Volovici cu Costel Safirman

Leon Volovici cu Costel Safirman

 

De unde forţa de a fi un ambasador al culturii române? Oriunde se afla, la Ierusalim, Iaşi, Paris, Viena, Leon Volovici propaga cultura, ostrumre română vie. Dovadă stau şi cele două volume, alcătuite împreună cu neobositul Costel Safirman, Întâlniri la Ierusalim (2001) şi Noi întâlniri la Ierusalim (2007), editate de Institutul Cultural Român.

 

Colinele dulci, pantele Ierusalimului îi aduceau aminte de Iaşi, de oraşul unde a crescut, a învăţat, unde şi-a făcut un nume în cultura română. Clopotele, de asemenea, îl duceau cu gândul la oraşul de baştină, unde îşi dorea să revină în luna noiembrie. Iubea clopotele. Iubea dangătul lor, care-i aducea aminte de Iaşi. „Când stau aici, pe terasă, şi contemplu peisajul, am senzaţia că sunt la Iaşi”, parcă aud şi acum vocea prietenului nostru. A celui care ne-a dăruit atâtea clipe de o seninătate rotundă în ultimii ani – daruri pentru care îi mulţumesc. A celui care ne-a fost mesager viu, tulburător de viu, conducându-ne prin ţinuturile planetei Israel. Apoi, într-un noiembrie nebănuit de însorit, tot în 2007, printre colinele iubiţilor Iaşi, când am lansat acelaşi volum leonvolovician într-o sală arhiplină… Apoi, însoţindu-mă, însoţindu-l, cu căldură vie, prin infernul şi darul bolii. Leon, boala, suferinţa sunt, şi ele, viaţă. Şi moartea e viaţă, Leon. Cum să nu te bucuri de viaţă? Ţii minte lecţia lui Porfiri Petrovici? În suferinţă stă ideea.

 

Leon Volovici

Leon Volovici

„Să nu uiţi să scrii câteva dorinţe pe un bileţel” mi-a spus, când ne apropiam de Zidul Plângerii. Mi-a dat indicaţii exacte, calme. Şi de cum am ajuns în faţa Zidului, mi-a comunicat, abrupt, că aici ne despărţim. Eu voi merge la dreapta, iar el şi Andrei la stânga. Am refuzat, spunându-i că vreau să merg cu ei. „Aici nu e după cum vrei tu, Aura”. Bărbaţii merg altundeva decât femeile. Ei, poftim, discriminare! L-am ascultat. Aşa cum l-am ascultat mai târziu. Acasă la el. Nu departe de Beethleem. Unde aveam şi un public formidabil, numai ochi şi urechi: cactuşii, blândele coline ale Ierusalimului, cerul, azaleele, inegalabila Baghi, febleţea lui Leon, îngerul patruped al casei, cu care urmăream apusurile de soare abrupte, surprinzător de abrupte – mă făceau să aud cum mi se fisurează coşul pieptului!

 

„Ghetto-ul alegerii! Zid şi şanţ./Nu aştepta în – durare!/ În această cea mai creştinească dintre lumi/Poeţii-s – jidovi”. Recitându-i aceste versuri ţvetaieviene, le întorceam pe toate părţile, jucându-ne de-a interpretarea. M-a întrebat dacă mi-am făcut o obsesie din ele. Răspunsul a fost: ba chiar mai mult decât atât. Aceste versuri sunt viaţă. Viaţa cântată, blasfemiată, adorată. Poeţii sunt născuţi victime. Ciandala, ar fi spus Nietzsche. Asta a înţeles şi a exprimat Marina în Poemul sfârşitului. Ianoşii iubesc aceste versuri; lor le aparţine traducerea.

Scriu aceste rânduri, aşteptându-l, straniu, mai departe. Mi-a promis că va veni. Leon se ţine de cuvânt, de obicei. Senzaţia de irealitate a morţii. Prezentul o refuză, deschizându-ţi larg uşile înspre trecut… „Moartea e mare./ Suntem ale ei guri râzătoare./ Când ne credem în mijlocul vieţii/Începe ea să plângă/În mijlocul nostru.” E un poem scris de Rilke – în simetrie cu un alt poem, goethean, ambele fiind traduse de Nicolae Breban: „Peste toate vârfurile este tăcere./Peste toate culmile simţi tu abia o boare./Păsările tac în pădure./Aşteaptă, în curând,/Ai să te odihneşti şi tu.”

Şi un poem nu mai puţin straniu scris zilele trecute. Iată-l:

Ca sunetele unui strigăt multiplu

E ca şi cum ai locui sub un clopot
aşezat cu gura în jos, căruia 

Leon Volovici

Leon Volovici

nu-i găseşti marginile,
deşi le-ai căutat îndelung.
Eşti înconjurat de o lumină
pâcloasă, ca de vată,
foşnind de milenii, neîncetat…
La un moment dat,
surd şi mut, o iei la sănătoasa,
departe, acolo, în subterana din tine,
coborând, treaptă de treaptă,
printr-o lumină pâcloasă, înceată.
Parcă ai înainta printr-un clopot
cu gura întoarsă spre cer.
Nu e nimeni. Chiar nimeni.
Totul e bine. Mai bine nici că se poate.
Bezna e ca în lichidul amniotic.
Te-frupţi din singurătatea celuilalt,
care eşti tu însuţi, străinul.
Apoi descrii felul în care taci.
Cineva din tine, îngrozit, aşteaptă.
Aşteaptă şi vede cum altcineva începe
să tragă ambele clopote… Mâna-i de fier
foşneşte, uruie, prin văzduh,
ca sunetele unui strigăt multiplu.

 

2 decembrie 2011
Fotografii © AURA CHRISTI & ANDREI POTLOG

 

 

Leon Volovici şi planeta Israel

2007. Cu câteva zile înainte de venirea noastră în Israel, evreii au sărbătorit Anul Nou (în ebraică: Rosh Ha-shana). S-au împlinit 5768 de ani de la Geneză. După ce îi comunic acest detaliu lui Nicolae Breban, autorul Buneivestiri spune: „Evreii sunt mai exacţi ca noi”.

Planeta Israel

Planeta Israel

În prima zi la Tel Aviv am asistat la un răsărit de soare imperial. Soarele răsare şi apune în Israel nebănuit de repede. Spectacolul este fascinant. Frapată de culorile repede muritoare ale apusului, peste câteva zile urma să fac o sumedenie de poze. Mingea încinsă din faţa ochilor noştri se lăsa iute înghiţită de orizont; o urmăream încordaţi, sfidând suferinţa ochilor. Captivaţi de dramatismul spectaculos şi monumental, extrem de viu, al scenelor de apus şi răsărit, sub semnul cărora se va desfăşura (constat abia acum acest amănunt) întregul nostru turneu israelian.

În Israel cerul este nebănuit de aproape. Mai ales la Ierusalim e… cvasitangibil; modificările ce te surprind pe nepusă masă nu-ţi lasă niciDe la Iasi la Ierusalim si inapoi ochii, nici duhul să şomeze. Îl pândesc pe Leon (Volovici) în timp ce urmăreşte apusurile (răsăriturile le contemplă alături de frumoasa şi inteligenta Baghi, „îngerul” patruped al familiei, care îl trezeşte la prima oră pentru plimbarea de dimineaţă). Deşi s-a stabilit din 1984 în epicentrul monoteismelor lumii, Leon are ochiul proaspăt, atent la fiece detaliu; împărtăşeşte, se vede limpede, convingerea Marinei Ţvetaieva: „Nimic nu e banal”. Colinele dulci, pantele Ierusalimului îi aduc aminte de Iaşi, oraşul natal, unde a crescut, a învăţat, unde şi-a făcut un nume în literatura română. Clopotele, de asemenea, îl duc cu gândul la oraşul de baştină. „Când stau aici, pe terasă, şi contemplu peisajul, am senzaţia că sunt la Iaşi”, îmi spune prietenul nostru.

Magdalena şi Vladimir Brătescu ne fac un tur rapid al Tel Aviv-ului – o urbe modernă, numită „oraşul fără repaus”, puternic iluminat nopţile. Impresionează clădirile vechi, de culoarea cafelei cu lapte. Zgârie norii, contrastanţi cu reşedinţele de câteva decenii, ca şi reţeaua de hoteluri de pe malul Mediteranei şi, desigur, portul. Cele trei Turnuri. Porţile oraşului în care umiditatea mereu ridicată, îţi dă de furcă. Ne simţim ciudat. Ca între lumi. Vântul deşertic îţi aduce aminte de trecutul tânărului stat israelian, care va împlini anul viitor şaizeci de ani de la înfiinţare, puzderia de flori şi verdeaţă tropicală însă te derutează, răsfăţându-ţi ochii şi punându-i pe gânduri. Pretutindeni în Ţara Sfântă vom vedea un sistem de irigare ireproşabil; apa rămâne o problemă pentru israelieni, irigarea e drămuită, gândită în aşa fel încât nu afectează pădurile de flori şi plante tropicale, pomii fructiferi etc. Dimpotrivă: le creează condiţii propice unei emoţionante prosperităţi. La Universitatea din Ierusalim unde ne-a dus Leon, există un sistem computerizat, aşa încât instalaţii speciale calculează, în funcţie de temperatură, umiditate, câtă apă să fie distribuită plantelor din curtea Casei Universitarilor, de pildă.

Partea veche, biblică a Tel Aviv-ului e concentrată în Yaffo. De aici, s-a îmbarcat Iona. Puzderia de ziduri vechi mă emoţionează. Nu pricep de unde vine atracţia faţă de ziduri. Deşi am scris, acum mai mulţi ani, volumul de poeme

Leon Volovici in gradina Ghetsimani

Leon Volovici in gradina Ghetsimani

Ultimul zid, recunosc emoţionată că, iată, nu înţeleg. Aici, în Israel, ne vom afla zi de zi aproape printre ziduri, în faţa lor, în spatele lor; vom merge de-a lungul zidurilor. (Pământul, mai pretutindeni, e de un roşu închis spre brun; în ebraică i se spune adom – cuvânt provenit se pare că de la Adam – primul om creat, se ştie, de Dumnezeu; Adam, în ebraică, înseamnă om.) Culmea, în această ordine de idei, o vedem în imaginea copleşitoare a Zidului Plângerii din Cartierul Evreiesc (Oraşul Vechi al Ierusalimului), lângă care am stat împreună cu Leon (Volovici) şi Andrei (Potlog), editorul şi fratele meu, despărţindu-ne la un moment dat, deoarece, pentru a se ruga în preajma Zidului (unde se merge ca la Sinagogă), femeile merg la dreapta, iar bărbaţii la stânga. Aici toţi se roagă nestingherit, aşadar, sub cerul liber, în faţa Zidului. La intrare sunt amplasate câteva corpuri de bibliotecă, unde găseşti cărţi de rugăciuni, care pot fi luate cu împrumut. Am urmat tradiţia şi am scris pe o pagină smulsă din agendă dorinţele pe care le avem, strecurând biletul cu pricina într-o fisură a Zidului Plângerii. Am căutat o pietricică pentru a o lua cu mine, în România, însă, în aglomeraţia de acolo, din teama că voi deranja elevele care, de curând ieşite de la ore, se rugau, am renunţat. Remarc, iar şi iar, cerul înalt, cristalin, de un albastru ireal.

Facem turul oraşului Tel Aviv, impresionaţi de tot ce vedem. Magdalena ne vorbeşte despre evrei, despre locurile tel-

Aici se rade ca si cand nu va mai fi zi... cu Aura

Aici se rade ca si cand nu va mai fi zi... cu Aura

aviviene memorabile. Primăria. Iar şi iar, Yaffo. Muzeul de Artă, la intrarea căruia vedem o statuie de Henry Moore. Opera. Nu departe se află sediul Institutului Cultural Român; nu avem însă o „fereastră” în programul nostru, pentru a-i face o vizită Madeei Axinciuc, directorul acestui focar de cultură română. Vladimir Brătescu precizează că, în total, în Israel există circa cinci milioane de evrei dintre care patru sute de mii de evrei născuţi în România, circa un milion de ruşi repatriaţi. Odată cu venirea lor, a ruşilor, s-au întâmplat şi bune şi rele, ne va spune peste câteva zile scriitoarea Madeleine Davidsohn. Reprezentând, evident, o enormă cultură, ruşii au adus, se înţelege de la sine, reflexele moştenite de acasă, muzica rusă, literatura, ceaiuri, produse noi, necunoscute sau puţin familiare israelienilor, demarând afaceri, deschizând întreprinderi noi, inclusiv posturi de televiziune; au înfiinţat, între altele, şi o reţea impresionantă de librării de carte exclusiv rusească. Ne interesăm cum am putea lua legătura cu patronii reţelei de librării, pentru a crea standuri Ideea

Cu Andrei Potlog, Ditza Goshen, Paraschi si George Voicu

Cu Andrei Potlog, Ditza Goshen, Paraschi si George Voicu

Europeană. Ruşii au importat în Israel şi alcoolismul, prostituţia, iar divorţurile, după descinderea rusoaicelor pe Pământul Sfânt, notorii prin frumuseţea lor ieşită din comun, s-au înmulţit, devenind o reală problemă. Leon îmi spune că în parcurile din Ierusalim poţi vedea o mulţime de ruşi jucând şah, chibiţând zgomotos. Crescuţi în Moldova de dincolo de Prut, într-o atmosferă cosmopolită – în copilăria noastră aveam, am spus şi cu alte ocazii, prieteni ruşi, bulgari, evrei, ucraineni, francezi etc. – nu încetam să ne bucurăm de posibilitatea de a vorbi (şi) ruseşte. Iar când am auzit acel familiar Boje moi (în limba rusă), care româneşte înseamnă Doamne al meu, am simţit acea senzaţie de… acasă, avută rareori. Poate de aici şi felul copilăros în care ne apropiam, în toiul periplurilor noastre, de evreii ruşi, vorbind, vorbind despre câte în lună şi-n stele în limba acelui sfânt epileptic, Dostoievski…

Constat, uimită, că timpurile, din nou, se amestecă în textele mele; nu respect cronologia… Fiind la Ierusalim, tot ziceam, vorbind despre ţara mea: „Aici, în România…” Pentru ca aici, în Bucureşti, vorbindu-le colegilor mei despre Israel, să spun: „Aici, în Ierusalim…” Confund spaţiile. Timpurile. Ţările. Nu mă orientez, dar deloc, spre amuzamentul alor mei, spre ciuda mea. Andy, la un moment dat, ciondănindu-ne în drum spre Oraşul Vechi în ziua de Yom Kipur şi, într-un târziu, iertându-ne unul pe altul, a exclamat excedat: „Tu chiar nu realizezi că eşti imposibilă?!” Da. Sunt. Imposibilă. Ca albatrosul lui Baudelaire. Şi le mulţumesc celor dragi că mă suportă. Mă îngăduie în preajma lor. Ce, parcă mie mi-e uşor cu mine? De ce ar trebui să-mi fie altfel de cum este? Dacă ar fi altfel, n-aş fi eu însămi. Şi nu cred că e un adevăr de dispreţuit acesta.

Leon Volovici cu Ditza Goshen

Leon Volovici cu Ditza Goshen

Shaul Carmel şi G. Mosari ne-au invitat la o cafea înainte de conferinţa ce urma să aibă loc la Casa Scriitorilor din Tel Aviv, situată în preajma Casei Ziariştilor. Da. Am venit aici, în Israel, având un program exact, e adevărat, fixat pentru o perioadă nu tocmai fastă: imediat după Anul Nou, sărbătorit de evrei, urmează zece zile – numite cumplite – ce culminează cu Yom Kipur – zi de post negru şi de rugăciune pentru iertarea păcatelor; se ţin slujbe religioase speciale, se pomenesc morţii. În timpul zilelor cumplite se decide destinul de mai departe – acest detaliu mi-l comunică la întoarcere, în Bucureşti, la redacţie, în sediul din Piaţa Amzei, poetul Andrei Fischof, care ne-a fermecat cu excelentele poeme citite în seara zilei de marţi, 18 septembrie, la Tel Aviv.

Sala e spaţioasă şi, constatăm nu fără uimire, arhiplină. Teama cea mare era, date fiind sărbătorile, să nu avem public. La deschidere vorbeşte scriitorul Shaul Carmel, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă română, care prezintă Grupul editorial Ideea Europeană & EuroPress, revista Contemporanul, şi susţine, între altele, spre uimirea mea, că se decide destinul nostru (atunci nu ştiam semnificaţia zilelor cumplite). Am adus cărţile, o bună parte dintre acestea, editate de noi. Tema dezbaterii este Contribuţia scriitorilor evrei în cultura română – o temă generoasă, fireşte, imposibil de epuizat. Mi-aş imagina cu dificultate cultura română fără Mihail Sebastian, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Leon Volovici, Maria Banuş, Nina Cassian, Antoaneta Ralian, Andrei Fischof, Zigu Ornea, B. Fundoianu, Max Blecher, Ilarie Voronca, Norman Manea, Gherasim Luca, Lucian Raicu, Radu Cosaşu. Fără alţii câţiva. Scriitorii evrei de expresie română, firesc, fac parte din cultura română; sunt trup din trupul ei spiritual. Ideea Europeană a editat câteva volume nelipsite de interes, în această ordine de idei, cum ar fi bunăoară Problema evreiască, Scriitori evrei din România, Avangardismul românesc, cele două din urmă fiind semnate de Ovidiu Morar, 100 mari evrei – volum apărut în Colecţia Dicţionare & Enciclopedii.

 

Leon Volovici cu Andrei Potlog si George Voicu

Leon Volovici cu Andrei Potlog si George Voicu

Despre oamenii de cultură evrei din România vorbeşte avizat şi ataşatul cultural Octavian Şerban, care ne promite că va veni şi la conferinţele noastre de la Ierusalim şi de la Haifa, fără a se ţine de cuvânt însă.

Spune-mi că Ierusalimul există… Am repetat acest vers al lui Paul Celan plimbându-ne pe străzile Ierusalimului – reiterând totodată: „Există, există, există…” – însoţiţi de fantoma caldă, vie, complice fără pată a marelui poet, care, înainte de a se arunca în apele Senei, a scris în limba călăilor mamei lui. Aşa cum repetam, zi de zi: „Sunt la Ierusalim. Sunt la Ierusalim”. La Ierusalim ne simţim pe o altă planetă. Aici, oriunde te întorci, dai de Dumnezeu. Nicăieri în oraş nu vei vedea o statuie, cu excepţia Muzeului de Artă. Se respectă una dintre poruncile biblice: „Să nu-ţi faci chip cioplit”.

Ca să nu ne pierdem, din prietenie, din complicitate, Leon şi Hanna (Hania, Hanecica, o dezmierdăm) Volovici ne însoţesc aproape pretutindeni. Leon posedă arta de a pregăti, de a pune în scenă o surpriză. Ne plimbăm prin Oraşul Vechi, numit şi Cetatea Ierusalimului, prin cartierul arab. Leon ne conduce pe câteva ulicioare. Şi la un moment dat, distrăgându-ne atenţia, ne aduce exact în faţa unei uriaşe Biserici, anunţându-ne cu un zâmbet în colţul buzelor că e Biserica Sfântului Mormânt. Vedem Altarul Sfântului Mormânt. Aprindem lumânări. Trecem pe lângă o veche icoană făcătoare de minuni, reprezentând-o pe Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul în braţe. Acelaşi „truc” – punerea în scenă a surprizei – Leon îl repetă când ne arată drumul spre un zid imens. Aflăm la timpul potrivit că e Zidul Plângerii, cu Marele Templu şi Moscheea El-Aksa pe esplanadă. Suntem copleşiţi. Cetatea are Opt Porţi, care străbat Zidurile Oraşului Vechi. Noi, de fiecare dată, fie că vom merge spre cartierul evreiesc, fie spre cel creştin, fie spre cel musulman, vom intra pe Poarta Yaffo. Vedem Galeriile de Artă din oraşul vechi, cu acele coloane romane, păstrate ca prin minune.

De cum intrăm între zidurile Oraşului Vechi, totul pare schimbat, totul e altfel. Ca în poemul prietenului nostru, Andrei Fischof, intitulat Capcana:

Leon Volovici

Leon Volovici

„Lucrurile se schimbă deodată,
precum respiraţia păsării rătăcite
într-o sală,
căutând ieşirea.
Privirile, săgeţi, toate:
cele ale tăcerii, ale oamenilor, ale absenţei lor
şi ale deschizăturii amuţite
care i-a fost intrarea.
Şi nu e nici un semn de ajutor.
Zadarnic se pregătiseră aripile
pentru zborurile lungi peste anotimpuri.
Capcana e o sală fără cer.
Ascunzându-l.”

 

 

Ierusalimul e o altă planetă, mă aud repetând fără voia mea.

Ditza Goshen ne arată Muntele Măslinilor; în ebraică – Har Ha-zeitim. O urmăm cu toţii: Leon, Hania, George Voicu împreună cu soţia lui, Paras (Paraschiva), Andy şi eu. Suntem ochi şi urechi. Vedem un monument, un loc sfânt după altul. Biserica Dominus Flevit. Biserica înălţată pe locul unde a fost zămislită rugăciunea Tatăl nostru şi unde o vom găsi tradusă în aproape toate limbile globului. Căutăm rugăciunea în polonă (Hanna e poloneză), în româneşte, în ebraică, în franceză. O găsim şi în limba rusă. Pe unul dintre versanţii Muntelui Măslinilor se află unul dintre cele mai vechi cimitire ale lumii, Valea Cedronului, Mormântul lui Absalom, Cimitirul Musulman. Civilizaţii amestecate, păstrându-şi distinct relieful, tradiţiile, cultura. Straturi culturale convieţuind într-o benefică vecinătate. Ajungem, apoi, în Grădina Ghetsimani, unde se află impresionanta Biserică a Naţiunilor. Arborii de măslin, care datează de acum circa două mii de ani, sunt păstraţi cu sfinţenie. Fotografiem trunchiuri de măslin: sunt fragmente dintr-o operă de artă. Copleşitor e modul în care sunt ajutaţi arborii biblici să reziste, fiind îngrijiţi, susţinuţi cu suporturi special create în acest scop, iar acolo unde suporturile riscă să devină ineficiente, ramurile, noduroasele trunchiuri şubrezite – de care m-am desprins cu reală dificultate, atât de frumoase, încâlcite în negura timpului sunt! – de greutatea vie a secolilor sunt prinse cu lanţuri speciale. În preajma unuia dintre aceşti copaci, Iisus a avut una dintre cele două clipe de ezitare: „Dacă poţi, Tată, ia de la mine paharul acesta”. Nu i L-a luat. Astfel încât Iisus şi-a dus misiunea până la capăt. Prin suferinţă, a ispăşit păcatele altora. Şi-a asumat o vină care nu era a Lui. Cealaltă ezitare Fiul Domnului a avut-o pe cruce. Probabil, gândindu-mă la acea şovăială de destin, am scris un soi de cântec de leagăn:

Dormi. Noaptea se destramă.
Demonii – şi ei – au aţipit.
Arborii sunt rezemaţi de lună.
Nu-i nimeni să te strige pe nume.
Jur-împrejur adie a gol, a sfârşit.
Ajută-te să se termine povestea. 

Leon Volovici

Leon Volovici

Să te ridici pân’la tine nu te constrânge.
Lasă-te-n voia morţii încete.
Te uită: şi văzduhul ia sfârşit,
şi anotimpul de sânge.
Respiră adânc şi numără în gând,
fără să întrebi încotro duhul te-ar duce.
Adu-ţi aminte: toţi suntem o apă
şi un pământ. Lasă otrava din suferinţi.
Cobori de pe cruce.
Dormi. Se închide cu un nour şi geamul.
Cineva îţi întinde aripa peste duh.
Te întorci spre apus ca spre moarte.
Greul şi mai greu va urma, în acelaşi
timp de sânge, în acelaşi văzduh.
Închide ochii. Cineva îţi spunea:
nu există vulturi de noapte, şi n-a văzut
nici grădini austere, nici fete de sânge,
nici unicorni de argint.
Dă-le tuturora dreptate.
Cazi în trupul tău de carne, de lut.

 

Avem noroc. Deşi programul stă să se încheie mai peste tot unde mergem, intervine eficient buna, draga, bine informata Ditza, care ne deschide pretutindeni, ca prin miracol, toate uşile, vorbindu-ne en detail despre fiecare monument în parte. Biserica Maicii Domnului; la intrare ne aşteaptă un slujitor venit din România. Biserica Rusească Maria Magdalena, impresionantă prin dimensiuni şi mărimea icoanelor. Recunosc stilul. Tot ce îşi propun să facă ruşii este neapărat monumental, mare, impresionant, înainte de toate, prin dimensiuni. Turlele Bisericii Ruseşti – în formă de ceapă – îmi aduc aminte de periplurile noastre prin Rusia, făcute în copilăria şi adolescenţa mea şi a fratelui meu împreună cu părinţii noştri, Liuba şi Semion (Dumnezeu să-l ţină viu în mine). La ieşire, o călugăriţă exclamând în gura mare: „Boje moi, Boje moi, razve mojno tac?” (rus., „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, aşa nu se face!”) Din nou, senzaţia – resimţită până la sufocare, până la tremur – că am revenit acasă.

Hanna Volovici ne duce în satul Ein Karem, situat în suburbia Ierusalimului şi aflat în administrarea Oraşului Sfânt. Vedem de la distanţă Biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, Biserica Sfintei Elisabeta, Mama lui Ioan Botezătorul. Din preajma Bisericii Sfânta Elisabeta, situată la înălţime, vedem Ierusalimul ca în palmă. Un fragment de imagine divin. Absolut divin.

 

Aici, la Ierusalim, ca în Elegia Întâi rilkeană, totul e misiune.


 

Leon Volovici

Leon Volovici

De ziua iertării păcatelor, Yom Kipur, Ierusalimul devine de nerecunoscut. Totul stă locului. „Ţara e paralizată”, îmi spune Madeleine Davidsohn; acum un an am scris prefaţa la excelentul ei roman Femeile nopţii. Ieşim cu Leon la plimbare în seara din ajunul zilei Yom Kipur. Nu avem voie să fumăm, nici să facem poze; n-ar fi exclus ca gestul nostru să fie interpretat ca o sfidare. Străzile Ierusalimului sunt invadate de… îngeri: evrei ieşiţi de la Sinagogă, copii, femei, bărbaţi – toţi, absolut toţi îmbrăcaţi în veşminte albe. A început Ziua Postului Negru. Vedem exclusiv poliţie, urgenţe, trecând pe stradă rar, extrem de rar. În cartierul arabilor, trec pe lângă noi, câteodată, şi taxiuri. Mergem pe jos – eu şi Andy – din cartierul Gilo până la Cetatea sfântă a Ierusalimului. Trecem din nou prin cartierul arab. Apoi, facem Via Dolorosa – Drumul Crucii parcurs de Iisus de la judecată la răstignire, pe Golgota – de două ori; o dată – în direcţia dinspre Biserica Sfântului Mormânt spre Poarta Leilor, şi a doua oară în direcţia opusă. Vedem Biserica unde Iisus a fost judecat de Pillat din Pont. Apoi, Biserica Grecească. Pelerinii trec pe lângă noi, grupuri-grupuri. Auzim rugăciuni în latină, greacă, rusă, engleză, franceză. Cosmopolitism în stare pură. Mă simt acasă.

Când din pomul cerului cade ziua, iar aproape, negrăit de aproape apar primele stele şi Yom Kipur se încheie, ne recuperează de la Poarta Yaffo Hania. Hania cea mereu atentă, grijulie, calmă. Hania cea care a crescut doi copii minunaţi. O mare Doamnă, care – poloneză (ne-evreică) fiind – de dragul bărbatului ei, de dragul culturii române, a învăţat româna. Familia Volovici este o familie cosmopolită. Leon este evreu născut în România. Hania este, spuneam, poloneză. În casă se vorbeşte ebraica, româna, franceza. Ania, fiica lor, e căsătorită cu un mexican; perechea de tineri stabilindu-se în Spania.

Sala Cinematecii, în seara zilei de 20 septembrie, este arhiplină. Întâlnirea organizată cu prilejul venirii noastre este moderată de Costel Safirman, cronicar de film, specialist în istoria cinematografiei, coordonator al Centrului Cultural de la Ierusalim, care prin intensa-i activitate desfăşurată de circa cincisprezece ani este bine cunoscut nu doar în mediile româneşti din Israel. Costel Safirman ne face turul Cinematicii, înfiinţate de doamna Lia van Leer, originară din oraşul Bălţi (Moldova de dincolo de Prut). Alături de Costel, în eleganta sala de conferinţe, unde se află şi biblioteca, stă Ditza Goshen. Nu departe – Moshe Idel, preşedintele Comitetului Academic al Centrului de Studiere a istoriei evreilor din România de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, profesorul George Voicu de la Institutul „Elie Wiesel” din Bucureşti. În sală – prieteni, membri ai Cercului cultural; unii dintre aceştia participaseră şi la conferinţa de la Tel Aviv. Paraschiva Voicu. Hanna Volovici. Sorel Goshen. Scriitorii Eran Shela, Sonia Palty, Geta Berghoff, muzicologul Arie Laish… Şi alţii. Mulţi alţii. Circa o sută, îmi spune cineva. Costel Safirman prezintă Ideea Europeană şi Contemporanul. Vorbeşte despre noi. Despre ceea ce facem. Despre cultura română. Este viu; are o inteligenţă extrem de vie. Uneori, lucrurile grave le spune în glumă. Analizele sale sunt exacte, judecăţile – drepte, de o subiectivitate maximă, deci, pline de personalitate.

Costel Safirman, George Voicu (aflat în Israel, pentru a participa la un workshop la Yad Vashem), Moshe Idel prezintă De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, carte semnată de Leon Volovici şi apărută la Ideea Europeană. O carte-eveniment. Aşteptată. Surprinzătoare. Discutată detaliat. În cheie polemică. Pentru că pune în valoare o altă faţă a scriitorului Leon Volovici, cunoscut cercetător literar, specialist în istoria mentalităţilor, în istoria evreilor din România. Îngrijitor de dicţionare (este co-autor al Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900). Îngrijitor de ediţii – o meserie pe cale de dispariţie, realitate deplânsă de Zigu Ornea într-un dialog realizat de Mircea Iorgulescu. Iată motivul – unul dintre motive, de fapt – pentru care l-am caracterizat pe Leon Volovici drept o rara avis. Odată cu apariţia Jurnalului (1935-1944) semnat de Mihail Sebastian, cu o prefaţă şi note de Leon Volovici (ediţie îngrijită de Gabriela Omăt), posteritatea sebastiniană a luat o turnură fastă. După cum se ştie, Leon Volovici a semnat volumele Apariţia scriitorului în cultura română, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”, Noi întâlniri la Ierusalim (ultimul în colaborare cu Costel Safirman), fiind unul dintre specialiştii avizaţi ai perioadei interbelice, unul dintre fermenţii de vârf ai culturii române post-decembriste. Un ferment atipic în spaţiul balcanic: prin radicalismul său, prin stilul domniei sale, de o discreţie absolută, de o directeţe, nu rareori, incomodă (aşa trebuie!). Iată unul dintre motivele pentru care De la Iaşi la Ierusalim… impresionează. Cartea este construită din două părţi distincte: „La început a fost dialogul” şi „Scrisori din Ierusalim”. Stilul este clasic, limpede, fraza scurtă, de o claritate fără pată; oralitatea din prima parte – înregistrată iniţial pe bandă – are tonul egal şi calm al celei de-a doua, alcătuită din texte scrise şi adunate de-a lungul anilor. Sandu Frunză – conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj – care l-a provocat la dialog pe Leon Volovici, ştie să pună întrebări, reprezintă un teren perfect pentru a asculta, pentru a aduna, pentru a rumina „poveştile” unei personalităţi care are norocul de a avea un destin ce merită să fie închis între coperţile unei cărţi. „Poveştile”, după cum urma să afirme peste câteva zile, la Conferinţa de la Haifa de astă dată, Biti Caragiale, sunt fermecătoare, alte dăţi însă cutremurătoare. Şi mai e un amănunt nelipsit de importanţă: Sandu Frunză, cunoscut de Leon Volovici la Ierusalim, unde cărturarul clujean venise din România cu o bursă la Universitatea Ebraică, stăpâneşte arta de a asculta, rară, din ce în ce mai rară în zilele de azi, şi de a interveni în solilocviile pline de miez ale interlocutorului exact atunci când trebuie.

Leon Volovici îşi petrece anii de copilărie la Iaşi; tot în capitala culturală a Ţării îşi face studiile, îşi susţine doctoratul în filologie română la Universitatea „Al.I. Cuza”. Aşadar, din tinereţe alege să slujească cultura română. De aici, ezitarea de destin ce intervine – şi asupra căreia autorul stăruie – atunci când e pus în situaţia de a opta pentru emigrarea în Israel. Copilăria este trăită sub semnul modelului Mamei, şi e suficient, în această ordine de idei, să reciteşti paginile dedicate ei, precum şi proza din partea a doua, intitulată Mâinile. Stâlpul familiei Volovici îşi dorea să aibă un copil „normal”, care să-şi aleagă o meserie mai lumească decât cea de scriitor şi cercetător literar. Într-o discuţie cu Geo Bogza, Leon Volovici îi va face un portret părintelui lui, povestindu-i cum se face o potcoavă – un splendid poem în proză.

„Îţi vei face o imagine exactă despre calitatea unui om, întrebându-l dacă are sau nu un maestru”, îmi spunea, pe vremuri, Tatăl meu, Semion. Leon Volovici are ceea ce numim noi „nevoia de maestru”. În acest sens, tuşant este portretul pe care i-l face lui Tudor Vianu, reproducând dedicaţia scrisă de Învăţător pe o carte a domniei sale, dedicaţie la care Leon Volovici s-a raportat mult timp înainte, deoarece îl obliga să urce, puţin câte puţin, ştacheta.

Istorii pline de tâlc. Istorii mustind, uneori-adeseori, de haz, alte dăţi însă de tristeţe. Leon Volovici are har de povestitor; tocmai de aceea îl îndemn să scrie proză, unele dintre schiţele, nuvelele din partea a doua – e adevărat, conţinând şi câteva portrete ca, de pildă, cel al lui Geo Bogza, al lui Norman Manea, al lui Emil Brumaru sau…, dar nu, nu divulgăm acest nume, deşi ştim despre cine anume este vorba – denotând mâna unui scriitor nelipsit de talentul de povestitor. Recunoşti pe ici, pe colo umorul, câteodată, acid, alte dăţi corosiv, al lui Leon. Recunoşti biciul ironiei îndreptat împotriva sa, împotriva propriilor limite. Istorii cutremurătoare vizând unghiuri ascuţite, rele, ale realităţii. Accese de antisemitism. Boala, nu întotdeauna formatoare, aptă însă de a te smulge din mediocritate. Ezitarea de a părăsi România în favoarea Israelului. Şi spaima de a nu intra perfect în pielea unui ins exilat, ştiindu-se prea bine faptul că, de la Ovidiu încoace, exilul a însemnat, înainte de toate, o pedeapsă. Nu cred că plecarea în Israel a constituit o puniţiune pentru Leon Volovici. Sunt convinsă însă – şi această carte exemplară spune răspicat acest adevăr – că Leon Volovici a ştiut, a intuit, a presimţit cum să valorifice dubla sa identitate: „Trăiesc simultan în două spaţii imaginare şi culturale. Puţini au reuşit, dintre cei veniţi cam la aceeaşi vârstă, o integrare exclusivă în spaţiul israelian. Eu nu, şi nici nu m-am străduit, de ce aş face-o? M-am întâlnit recent şi am stat de vorbă cu Ilana Shmueli, prietena din adolescenţă a lui Paul Celan. […] E o femeie foarte cultivată, interesantă, originară din Cernăuţi. A scris splendid despre vizita lui Celan la Ierusalim. Eu am căutat-o apoi pentru o eventuală traducere a cărţii ei în limba română. Era un proiect al Angelei Martin. Am stat de vorbă cu ea mai mult şi, bineînţeles, a remarcat că vorbesc ebraica cu accent românesc. M-a întrebat de câţi ani sunt în ţară. Îi spun că sunt de douăzeci de ani, dar că am nu numai «accent», ci şi psihologie de nou venit. Eu sunt aici de cincizeci de ani, şi mai am această psihologie, de asta nu scapi”.

Duminică, 23 septembrie, dimineaţa, înainte de plecarea întregii echipe – Hania, George şi Paras Voicu, Leon, Andy şi eu – la Haifa, râdem, râdem cu o poftă pantagruelică de câteva istorii povestite de Leon şi Hanecica. Într-un târziu, văzând cât de frumoşi sunt amândoi, îl întreb pe Leon dacă nu e mai bine să meargă cu Hanna; în maşină mai erau două locuri şi era limpede că era mai comod şi, poate, mai rapid. În plus, rămânea împreună cu Hanna.

– De ce să te chinui, mergând cu autobuzul?

– Îmi place să mă chinui, mi-a răspuns categoric, zâmbind în colţul buzelor, prietenul nostru. Şi, în plus, avem de discutat.

În staţie, în drum spre Haifa (unde stă fratele mai mare al lui Leon), prietenul nostru ne-a explicat nu puţine lucruri. Împrejur, pretutindeni, soldaţi – fete, băieţi de circa douăzeci de ani – înarmaţi. E un tablou cu care ne obişnuisem într-o oarecare măsură, aşa cum acceptam ca pe ceva necesar – inclusiv pentru securitatea noastră – controalele bagajelor oriunde intram: în magazine, la Cinematecă, la Muzeu etc. Armata în Israel este obligatorie. Tinerele o fac răstimp de un an şi nouă luni, iar tinerii – vreme de trei ani. Şi Ania, şi Marc, copiii lui Leon şi ai Hannei, şi-au făcut serviciul militar. E drept că după armată ţi se deschid nu puţine drumuri, riscul însă – spune Leon cu acelaşi calm imperturbabil – e să-ţi primeşti propriul copil într-un coşciug. Ştiam ce spune. Cu câteva seri înainte, ne plimbasem prin cartierul unde familia Volovici stătuse până să se mute într-o altă locuinţă. Cartier ce semăna – înspre partea palestiniană, de unde s-a tras, mai ales, serile, când se revenea de la serviciu – cu o redută sau, mai exact, cu o cetate asediată. Fragmentele de bloc din beton aşezate pentru a apăra populaţia paşnică în staţii de autobuz, în dreptul şcolii, al grădiniţei, au fost pictate, pentru ca – în timp de pace – să aibă un aspect estetic. Văzând găurile făcute de gloanţe, am simţit frigul strecurându-mi-se în oase, frigul care anunţă venirea Motanului; aşa apare moartea – luând înfăţişarea felinelor – în una dintre prozele lui Leon.

Unul dintre războaie a fost provocat de Yom Kipur – Ziua Iertării păcatelor, spuneam – când Israelul este paralizat. Nu funcţionează decât ambulanţele, unele spitale, poliţia. Nu se ascultă radiourile, televiziunea. Toată lumea ebraică se roagă, merge la sinagogă. Se roagă pentru cei morţi şi pentru cei vii.

Haifa e o urbe montană. Farmecul ei stă în faptul că la poalele Muntelui Carmel se-ntinde, în toate splendorile-i aspre şi dulci, marea. Mada (Madeleine Davidsohn), împreună cu prietena ei, Brânduşa, ne-au condus să vedem Universitatea, Primăria, Facultatea de Medicină, Biserica Sfântului proroc Ilie, Steaua Mării (Stella Maris), Mica Elveţie de la marginea oraşului acesta de o frumuseţe atrăgătoare: cartierele evreiesc, arab sunt situate în serpentine, pe versanţii montani, încât senzaţia că unele case curg din cer sau mai au un pic şi vor urca la cer este persistentă. Impresionante au fost şi Grădinile Bahai, un soi de pecete a raiului, cu mări de flori tropicale (şi nu numai), arbori uriaşi, palmieri… şi o linişte de auzi, ziua în amiaza mare, cum cântă greierii. Seara, Mada şi soţul ei, Sergiu, ne-au dus să vedem oraşul noaptea, care se transformă într-un bloc uriaş de lumină. (La Ierusalim – o urbe iluminată intens – reuşeam să stârnesc zâmbetul lui Leon, afirmând cu un ton copilăros, seară de seară, că a venit, iar şi iar, Crăciunul.) Întrunirea de la Haifa a fost moderată de scriitoarea Francisca Stoleru. Publicista Biti Caragiale a vorbit inspirat şi aplicat despre cartea lui Leon Volovici, care – stând şi de astă dată pe „banca acuzaţilor” – a fost emoţionat ca un puşti; scena unei săli de concerte, e ştiut, expune, solicită, te obligă să dai tot ce ai mai bun în tine.

M-am bucurat să revăd şi la Haifa unii prieteni, între care pictorul Liana Saxone-Horodi, Sergiu şi Mada Davidsohn.

Îi mulţumesc, iată, încă o dată lui Leon Volovici că a avut încredere în Ideea Europeană şi a dat cartea sa pe mâinile mele. Altfel, nu aveam bucuria de a-l cunoaşte (şi) mai bine, de a descoperi – dincolo de faţa cunoscută, despre care am vorbit şi voi mai vorbi pe parcursul turneului care va avea loc în ţară – cealaltă faţă, de om rar, căruia nu-i este străin cultul prieteniei. Nu aflam că pot fi, atât cât omeneşte e posibil, un editor ideal, adică unul apt de a deveni complicele cărţii şi, în consecinţă, fireşte, al autorului. Am spus pretutindeni în Israel că la Ideea Europeană există cultul scriitorului, cultul muncii (în sens goethean), cultul lucrului bine făcut, obligatoriu dus la capăt. Am vorbit despre prietenii noştri, stâlpii instituţiei noastre: scriitorul Nicolae Breban, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Nicolae Balotă. Despre cărţile editate de noi. Despre tabietul de a ne propune – în ciuda tinereţii instituţiei noastre; scrisesem, apropo, acum mai mulţi ani, o Elegie Împotriva tinereţii – proiecte majore. Acestea se numesc – şi unii dintre prietenii, lectorii noştri fideli le ştiu deja; mă bucur că i-am regăsit pe unii dintre ei în Israel, având parte de nu puţine surprize memorabile în acest sens – Dostoievski, Tolstoi, Rilke, Nietzsche, Breban, Ianoşi, Balotă. Şi lista, sperăm, se va completa.

La toate întrevederile, conferinţele organizate cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe din România, prin Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni, la Tel Aviv (Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română), la Ierusalim (beneficiind de sprijinul Universităţii Ebraice din Ierusalim, al Centrului Cultural dedicat întâlnirilor cu scriitori şi artişti români, al Cinematecii şi al Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România de la Universitatea din Ierusalim), la Haifa (Centrul Cultural Haifa sub egida HOR Haifa), au fost, spuneam, prezentate şi discutate cărţi recent apărute la Editura Ideea Europeană dedicate prezenţei scriitorilor evrei în literatura română şi problemei antisemitismului. La toate întrevederile, am fost invitată să citesc din poemele mele. Am citit din psalmii mei, din volumul inedit Grădini austere.

La Haifa, o doamnă din sală – îmi cer scuze că nu i-am reţinut numele – m-a întrebat:

– Sunteţi tânără. Atunci de unde atâta tristeţe în poemele dvs.?

– Aura, ai încurcat-o, îmi şopteşte zâmbind Leon.

– M-aţi încurcat de-a binelea, doamnă, m-am auzit spunând. Kafka considera că literatura este o formă de rugăciune. Nu ştiu dacă avea dreptate Kafka. Mie poemele mele îmi fac rău, un rău enorm; când citesc din ele, tremur literalmente; fără poemele mele însă – ştiu ce spun! – aş fi fost un om mort demult. Pentru mine, poezia, fiind un mod de a mă exprima, un mod de a fi – poezia înseamnă destin, nu-i aşa? – este şi o rugăciune. Aţi auzit vreodată o rugăciune veselă?

– Splendid răspuns, recunoaşte Leon, tot în şoaptă.

L-am ascultat un pic uimită. Pe mine însămi răspunsul meu m-a mirat, căci nu eu eram aceea care vorbea. Darul şi servitutea de a te simţi – în mâinile cuiva nevăzut, prezent însă pretutindeni, până la tiranie – o unealtă… După o lungă perioadă de „secetă”, în care m-am întrebat nu o dată, nu fără disperare în suflet: „Ce-i cu mine? Ce mi se întâmplă? Unde am greşit? De ce sunt pedepsită, de vreme ce demonul liricii mi-a întors spatele?”, întorcându-ne din Israel, am reînceput să scriu poezie.

Avionul a decolat de pe aeroportul Ben Gurion (numit aşa în amintirea primului prim-ministru al Israelului) în zorii zilei de luni. Răsăritul de soare a fost de o frumuseţe care îţi tăia respiraţia. Şi acum îmi ard ochii, gândindu-mă la el.

 

Ne scriu prietenii noştri, Janina şi Ion Ianoşi:

„Dragii noştri Aura şi Andi,
Ne bucurăm că v-a mers bine, aţi văzut atâtea, aţi descoperit «planeta» Israel. Circula pe vremuri o anecdotă cu privire la un personaj cunoscut în mediile scriitoriceşti care a convocat la aeroport – se zicea – redactorii revistelor culturale pentru străinătate, el fiind pe atunci directorul acestora. Coborând din avion, el i-a instruit astfel: «Stimaţi tovarăşi, să ştiţi că America Latină nu e o vorbă goală». Acum aţi aflat că nici Israelul nu este una!”

Leon Volovici ne scrie din Ierusalim:

„Ne bucurăm că v-aţi întors cu bine acasă şi că îi puteţi raporta lui Alexandru [Alexandru Ştefănescu, director de proiecte – n. ed.) că «misiunea a fost indeplinită». Lăsând gluma, mă bucur că turneul vostru a reuşit în condiţii deloc uşoare, şi că aţi fost primiţi peste tot cu simpatie şi cu interes pentru tot ce faceţi. Mă bucur, de asemenea, că originarii din România au descoperit în Aura o poetă autentică, cu o voce a ei, inconfundabilă, şi cu o sensibilitate care «trece rampa» şi impresionează. Mi-a făcut plăcere să-l cunosc mai bine pe Andrei, să-i apreciez discreţia şi tactul, ca şi eficienţa în gestionarea treburilor complicate ale editurii.
Din partea Hannei – care m-a rugat să vă mulţumesc pentru toate vorbele bune la adresa ei – şi din partea mea, urări de bine şi sănătate mamei voastre.”

Artistul plastic Adrian Şuştea, căruia stă să-i apară o carte la Ideea Europeană, aflând că am revenit din Israel, ne întreabă:

– Cum de-aţi avut curajul să mergeţi în Israel? Doi prieteni de-ai mei s-au întors; le făcea rău vântul deşertic.

În aceeaşi zi de marţi, prima zi redacţională de după turneul israelian, pe la redacţie a trecut Ştefan Borbély, ca să ia câteva exemplare din volumul său recent apărut la noi, O carte pe săptămână. Mi-a dăruit o scoică din Australia. Iar eu i-am dăruit o pietricică adusă de pe Muntele Măslinilor.

– Ştefan, aţi fost vreodată în Israel? îl întreb.

– Nu, din păcate. E visul meu acesta.

 

Îmi consult, între timp, corespondenţa electronică. Unii dintre prieteni ne întreabă când vom reveni anul viitor. (2007)

 

Un om al dialogului

Bunul nostru prieten, marele intelectual Leon Volovici se află de o săptămână în ţară. Joi, 15 noiembrie, la sediul Uniunii Scriitorilor, în Sala cu Oglinzi, Ideea Europeană & EuroPress a organizat o lansare-eveniment (cu participarea autorului) a cărţii De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, semnată de Leon, volumul fiind comentat de Ion Ianoşi, Nicolae Balotă, Nicolae Breban şi de subsemnata. Sala arhiplină. Lume multă. Lume bună. Domnul profesor Paul Cornea. Marea poetă Ileana Mălăncioiu. Diana Nedelcu (laudă acestei luptătoare mari pentru cultură, laudă pentru tot ce face!). Janina Ianoşi. Ditza Goshen. George şi Paraschiva Voicu. Şi alţi prieteni, admiratori. Leon este emoţionat din nou, ca un puşti. Mă întreabă unde sunt cărţile. Un pic de răbdare. E puţin agitat, deşi se ascunde bine sub platoşa calmului ireproşabil. Distins. Elegant. Se uită, din timp în timp, întrebător la mine. Îmi aduc aminte de turneul nostru în Israel. Totul creşte în mine. Revine în actualitatea sufletului, cu o forţă nebănuită. În timpul Conferinţei de la Ierusalim, apropo de cartea lui Leon Volovici, Costel Safirman menţiona că această carte „este scrisă de un scriitor care are talentul – şi nu e un talent întâlnit în mod curent – de a transforma materia confesivă în materie de literatură netă. Este o carte Volovici 100%”. Moshe Idel, celebritate mondială în Cabală şi mistica iudaică, susţinea tot atunci că „în carte se vorbeşte despre trei identităţi. Fiecare adaugă un fel de slăbiciune la celelalte două. Identitatea evreiască ieşeană e ceva diferit de identitatea israeliană – asta trebuie spus foarte clar. Identitatea română a lui Leon se schimbă după ce vine în Israel. El îşi asumă o identitate israeliană care este, insist, foarte diferită de identitatea evreiască ieşeană. Dar asta schimbă şi atitudinea lui faţă de literatura română. Ce a scris el înainte şi ce a scris el după ’86-’87 este ceva foarte diferit. Nu numai tematic, eu cred că e vorba şi de o atitudine diferită”. Eu am fost unul dintre puţinii privilegiaţi care au citit printre primii această carte. Cred că sunt al doilea lector al acestei cărţi unice. Am citit-o dintr-o răsuflare, cu sufletul la gură (aşa se spune, nu?), deşi mă împărţeam mereu între ipostaza de redactor de carte şi cea de scriitor, în sensul că mă fura lectura şi trebuia să mă întorc să văd dacă totul e în regulă, dacă nu mi-a scăpat ceva; trebuia, aşadar, să-mi fac datoria de redactor al acestei minunate cărţi. Este vorba de un text fierbinte. Este un text atipic. Toată această carte este mai mult literatură. Evident că este literatură, nu este însă, cum s-a menţionat nu o dată, şi ficţiune. Leon Volovici are norocul de a avea un Destin, da-da, cu majusculă, un destin apt, capabil de a fi prins între coperţile unei cărţi – ceea ce e un lucru extrem de rar. E o carte splendidă, o carte-eveniment, o carte-document al unei epoci. Îi dau dreptate lui George Voicu, profesorul şi istoricul mentalităţilor care susţinea că „Leon Volovici spune întotdeauna o poveste cu tâlc, o poveste care ascunde o semnificaţie, o învătăţură. Şi ştie întotdeauna să extragă, deloc pedant, cu o imensă naturaleţe, acest dedesubt, să spunem, pe care povestea, naraţiunea îl ascund. E un povestitor, cred, mereu dublat de omul care meditează şi vrea să afle tâlcul întâmplărilor”. Dacă Ion Ianoşi s-a referit la echilibrul tuşant, la simţul măsurii şi decenţa lui Leon Volovici, insistând asupra modelului de calm şi civilitate dat de acest intelectual de marcă, Nicolae Balotă a vorbit, la lansarea de la Bucureşti, desfăşurată în incinta Sălii cu Oglinzi, în special, despre cele câteva istorii pline de miez (ca scena cu legionarul, răscolitoare, sau ca acel cvasipoem ce descrie modul în care se face o potcoavă), iar Nicolae Breban a făcut o paralelă inspirată şi exactă între Leon Volovici şi Lucian Raicu, găsind mai multe similitudini, afinităţi între cei doi cărturari. Unele texte din cartea lui Leon conţin nuclee epice, şi ar fi salutar ca autorul să revină asupra lor; în această ordine de idei, i-am şi spus de mai multe ori că are talent de povestitor şi ar fi bine să intre pe terenurile capricioase, atrăgătoare, fascinante şi vii ale epicului pur.

A doua zi, la Iaşi, a avut loc o altă lansare, sala de la Casa Pogor dovedindu-se a fi neîncăpătoare; asta şi pentru că poetul şi amfitrionul nostru (dar nu mai puţin constructorul de instituţii culturale!), Lucian Vasiliu, a făcut o excelentă publicitate evenimentului, şi pentru că, aflându-se că Leon Volovici, iată, a revenit acasă, la Iaşi, şi nu s-a întors oricum, ci cu o carte, mulţi, foarte mulţi dintre prietenii lui de o viaţă şi-au dorit să-l revadă. Liviu Antonesei a scris, pe urmele fierbinţi ale acelui eveniment, un text inspirat, intitulat Întoarcerea lui Leon Volovici, văzând astfel revenirea fiului rătăcitor: „La Casa Pogor, într-o sală plină până la refuz, am participat la o lansare de carte-eveniment. Împreună cu Aura Christi, editoarea cărţii, Lucian Vasiliu, gazdă, Emil Brumaru, în calitate de fost coleg de liceu al autorului, Mihai Dinu Gheorghiu, prieten vechi al acestuia şi tânărul istoric Adrian Cioflâncă, am vorbit despre cartea lui Leon Volovici De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Editura Ideea Europeană, 2007). Primisem cartea cu câteva zile înainte şi o citisem practic pe nerăsuflate, o citisem cu enormă plăcere, deşi, desigur, o carte ce se referă şi la perioada războiului, la pogrom şi la comunismul românesc nu poate cuprinde numai lucruri plăcute! Plăcerea lecturii venea din altă parte, din mai multe părţi. Mai întâi, din tonul măsurat şi din simţul nuanţelor care o străbat. Leon Volovici priveşte şi îşi priveşte trecutul cu un fel de înţelepciune care nu e câştigată doar odată cu trecerea vârstei, ci îi este oarecum consubstanţială, structurală”. În chip cert, lui Liviu Antonesei cartea i-a plăcut şi fiindcă a avut prilejul să găsească, între cele două coperte elegante, imaginea Iaşiului multicultural de altădată: „Plăcerea provenea şi din fapul că, într-o foarte largă secţiune a cărţii, am regăsit Iaşul acela multicultural şi viu, poate sărac, însă foarte colorat, pe care am apucat să-l mai cunosc şi eu în anii şaizeci, ani ai copilăriei şi adolescenţei mele. Trăitor în acea perioadă într-un grup de case şi căsuţe de pe Ştefan cel Mare, zona pe care se întind acum blocurile cu BCR, Banca Ţiriac, cu tot cu «cubul» din faţa lor, în care familiile româneşti şi evreieşti erau cam la egalitate, iar noi, copiii, ne jucam şi ne certam, ne mai şi băteam, ca toţi copiii, împreună, dar nu segregaţi etnic, ci pe tot felul de alte criterii, am şi eu amintiri despre comunitatea evreiască locală, chiar dacă din perspectiva cealaltă, românească. Şi, în ciuda diferenţei de vârstă, de peste un deceniu, dintre mine şi autor, o mulţime din amintirile noastre sunt, dacă nu comune, măcar foarte asemănătoare. Iar foarte multe îmi sunt acum provocate de excepţionala forţă de evocare a acestei cărţi! Mi-i amintesc pe toţi copiii aceia care nu mai suntem, iar aşa cum suntem acum, suntem împrăştiaţi în toată lumea, de la Iaşi până în Ţara Sfântă, în California sau pe malurile Rhinului şi ale Senei”. Regăsesc, iată, pentru a câta oară, în scriitorul Liviu Antonesei generozitatea de a se bucura de împlinirea celuilalt, inclusiv atunci când se referă la miezul cărţii voloviciene, despre care afirmă, între altele, că e „un dialog cald, măsurat, din care aflăm o mulţime de lucruri despre comunitatea evreiască ieşeană în care şi-a petrecut Leon Volovici copilăria şi tinereţea, despre cea românească şi, mereu în extensie, despre cea din întreaga noastră arie de cultură est-central-europeană, domeniu în care autorul lansat de noi vineri avea să se specializeze după 1984, când a ales să se stabilească la Ierusalim, mai întâi cercetător la Yad Yashem, Institututul pentru Studierea Holocaustului, apoi cercetător şi profesor la Universitatea Ebraică şi la Institutul pentru Iudaism Contemporan. Iar, acum, de la Ierusalim, cu această carte, Leon Volovici revine la Iaşi, pe calea dialogului şi a mărturisirii, dar revine oarecum pe ocolite, dacă ne gândim că, de câţiva ani, este şi profesor invitat al Universităţii clujene.

Că Leon Volovici este un extraordinar om al dialogului mi-am dat şi eu seama. Din păcate, nu în cei şapte ani cât am lucrat în aceeaşi clădire, mulţumindu-ne doar să ne salutăm politicos când ne întâlneam în uşa clădirii în care funcţionau institutele noastre de cercetare, ci acum doi-trei ani, când, participant la un simpozion despre Holocaust desfăşurat la Iaşi, Leon a acceptat să-mi fie interlocutor într-o emisiune de televiziune. O discuţie de care îmi amintesc cu o plăcere la fel de mare ca cea provocată de lectură cărţii de acum.” (2007)

 

Sursa:

http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=1541

3 comentarii »

  1. lucia a scris:

    Toti cei ce s-au aflat in preajma lui Leon se pot considera privilegiati. Cu atat mai mult prietenii. Subscriu la toate cuvintele calde pe care le-ati scris. Multzumim.

    comment-bottom
  2. Prietenii mei si vecinii mei in preajma mea s au apropiat si au sezut si cei de aproape ai mei departe au stat.

    comment-bottom
  3. Fabrycio a scris:

    pai astia care nu stiu cine e Hemingway o sa lerucze la Cancan, Click etc … si eu vreau sa studiez jurnalismul, dar as vrea sa lucrez la radio sau la un ziar serios nu la unul de tip tabloid:)

    comment-bottom

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment