La multi ani, Domnule Sorin Crisan!

La multi ani, Domnule Sorin Crisan!


24 ianuarie – Aniversarea autorului Sorin Crisan

Domnule Profesor Sorin Crișan, în primul rând aș dori să ne spuneți cum vi s-a părut anul care a trecut, din punct de vedere al evenimentelor culturale?

Sorin Crisan

Sorin Crisan

Este dificil să faci o retrospectivă a evenimentelor culturale, în măsura în care nu ți-ai propus să parcurgi tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul unui an și într-o arie de evenimente extrem de largă. Și, oricum, nu mă pot considera sub nici o formă un barometru al vieții culturale, de la noi sau de aiurea. Am putea să vorbim despre Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu sau despre Festivalul „George Enescu”, însă, cred, că pe lângă aceste evenimente majore, extrem de vizibile pentru un public larg, au avut loc numeroase evenimente fără ecou, dar cu nimic mai puțin importante față de marile manifestări culturale, din perspectiva a ceea ce ele și-au propus și au realizat. Apoi sunt evenimentele internaționale organizate de România, prin ICR, sau cele la care s-au promovat parteneriate; este suficient să ne gândim, în acest sens, la montarea piesei „Kebab” de Gianina Cărbunariu în Turcia, la Istanbul. A mai avut loc și întâlnirea de excepție de la Ateneul Român a lui Andrei Pleșu cu eseistul polonez Adam Michnik. Și, să nu uităm, anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Emil Cioran. Sunt multe, prea multe evenimente pe care ar trebui să le menționez…

 

Care sunt cele mai interesante cărţi pe care le-ați citit?

Mai întâi ar trebui să definim termenul „interesant”, întrucât acesta poate să acopere sensuri și semnificații dintre cele mai diferite. Dacă prin acest cuvânt vizăm divertismentul, atunci aș putea să vorbesc despre romanele polițiste de care nu mă pot despărți, cele semnate de Georges Simenon, dar, mai nou, cele ale nordicilor, între care Stieg Larsson. De buna seamă, unele sunt lejere, cuminți din punct de vedere scriitoricesc, însă simt nevoia de a evada uneori din mijlocul cărților cu care îmi petrec majoritatea zilelor, cele de estetică și filosofie, de teoria teatrului și exegeză literară. Am descoperit de câțiva ani romanele lui Ian McEwan, un scriitor pentru care ficțiunea în sine ne apare ca personaj. Citesc și recitesc clasicii antici, Shakespeare și Dostoiewski. În rest, îmi aloc o bună parte din timp încercând să mă țin la curent cu noutățile din zona cărților despre teatru și din cea a studiilor care nu abandonează reprezentația teatrală în brațele cronicilor de întâmpinare și în cele ale spectatorilor care caută buna dispoziție, intuind pe undeva că prin artă putem încerca să ne depășim condiția umană, aruncând o privire în lumea de dincolo de contingent. Acum (nepermis de târziu) am încheiat lectura la una dintre cele mai fascinante cărți de critică literară pe care le-am citit vreodată, cea a lui Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental, o demonstrație de probitate exegetică și de suplețe a stilului. Fișez cartea lui Eugenio Coșeriu, Istoria filozofiei limbajului și mă așteaptă, stivuite, alte câteva zeci de lucrări pe care încă nu am idee când o să le parcurg.

 

Apropo de cărţi, la Editura Ideea Europeană aţi publicat, în 2011, o carte intitulată Sublimul trădării. Ne puteți spune de ce aţi ales acest titlu paradoxal?

Titlul a ieșit la lumină în momentul în care am încheiat lucrul la carte. Tot ceea ce am știut, de-a lungul întregii cercetări, a fost că doresc să înțeleg modalitățile, formele în și prin care „realul scenic” modifică – adică „trădează” – realitatea cotidiană. Însă am încercat să trec dincolo de maniera de interpretare pur teatrale și să scot la iveală ceea ce constituie latura ontică a reprezentațiilor, instrumentele prin care Eu și Tu se pun în relație, pentru a se putea cunoaște pe sine și pe altul. Desigur, o atare incursiune nu este lipsită de riscuri, întrucât nu am putut evita chestiunile legate de filosofia limbajului și, mai ales, de estetica unui limbaj complex, paradoxal în sine – amețitor uneori prin ceea ce relevă –, cel al teatrului. Întrebarea pe care mi-am pus-o și care încă îmi persistă în memorie este: ce reprezintă întâlnirea, comuniunea spectatorilor? Trebuie să admitem că, în existența de zi cu zi, comunicarea se sprijină pe intenția lui A de a-l convinge pe B de conținutul exact al cuvintelor pe care le rostește și de o realitate extralingvistică semnificantă. Or nimic nu ne îndreptățește să afirmăm că acest lucru se și petrece. O aceeași deducție o putem aplica, până la un punct, desigur, și expresiei verbale scenice. Și, atunci, care este rostul de a-fi-împreună-cu-altul în calitatea de spectator? Un posibil răspuns îl găsim în speranța creatorilor de teatru de a întrona o „limbă universală” care să depășească inconvenientele gnoseologice de care s-au lovit Descartes, Leibnitz și alții. Arta dramatică – ca formă abilă de legare a sunetelor, gesturilor și afectelor – nu aspiră să atingă pragul artefactelor sau al stărilor de lucruri, ci al virtualității Ființei, al esenței lumii, al semnificațiilor ultime, al ideilor generale, al realității „reale”. În acest fel, oricâtă coerență ar dori să probeze, reprezentația ne apare ca un (alt) exemplu de abstractizare a lumii în care trăim.

 

Titlurile de capitole şi subcapitole sunt atât de frumoase încât ar merita citate toate, iar cartea citită chiar şi numai pentru ele; am încă în memorie: Pretextul realităţii, De la subiectivare la inventarea realului, Tragicul interiorităţii sau ,,subiectivitatea reflectată în sine”, Jocul teatral sau închiderea ludică, A juca înseamnă a-fi-jucat sau Către lucrurile însele. Ar putea rezulta din ele şi o definiţie a teatrului sau aceasta trebuie căutată în interiorul cărţii?

O definiție a teatrului nu cred că poate fi dată. Un lung șir de tatonări există de la Arsitotel până în zilele noastre. Cu unele dintre ele ne reîntânim de-a lungul veacurilor, cu altele încercăm să descifrăm fațete ascunse ale artei despre care vorbim, fațete pe care abia le-am intuit sau despre care n-am avut nici măcar idee. Oricum, semnificația actului teatral (a colectorului de semne scenice) nu se pliază pe un lucru recognoscibil într-o formă sau alta, ci pe cunoașterea acestui lucru, pe ceea ce Sfântul Augustin (în altă ordine de idei, un deloc iubitor al teatrului!) numea, în – De magistro, IX, 26 – cognitio rei: „Cunoașterea unui lucru este preferabilă semnului cu ajutorul căruia o efectum, deoarece se știe că nu cunoașterea a fost dată pentru semn, ci semnul a fost instituit în scopul cunoașterii.” Exemplul este cel al teatrului-în-teatru, prin care reprezentația dobândește o funcție autoreferențială, desemnându-se pe sine ca joc scenic, încărcat cu sens și distinct de un al „joc”, cel cotidian. Ca urmare – și aici întâlnim, din nou, orizontul de idei al Sfântului Augustin –, spectatorului i se dă prilejul să-și pună la încercare capacitatea de înțelegere și interpretare mai curând prin intermediul lucrului genezic, la care trimit acțiunea și gesturile scenice, decât prin mijlocirea semnelor reprezentației, care se precipită să închidă plaja semnificațiilor. Afirmația vine și în sprijinul teoriei care pune sub semnul întrebării atributele literarității teatrului, stabilindu-i artei scenice menirea reprezentării și transformării textului piesei în acțiune fizică, în exhibare a unei întâmplări anume alese. Dar cum să devii martor al unor întâmplări care s-au petrecut într-un timp apus ție sau în cel al unor fapte care sunt rodul imaginației autorului (dramatic și/sau scenic)? Cum ar putea spectatorul să cunoască un lucru, atâta timp cât în fața sa apar doar semnificați, semne care țin locul la ceva de dincolo de scenă? Poate ar trebui să ținem seama de suma reprezentărilor care s-au fixat în memoria noastră, de experiențele nemijlocite, proprii, cu ajutorul cărora putem verifica veridicitatea celor înfățișate. În acest fel „vorbim despre realitățile prezente în noi, pe care le întrezărim prin mijlocirea acelei lumini interioare a adevărului, de care se bucură și prin care se luminează însuși acela pe care îl numim omul lăuntric.” (Augustin, ibidem, XII, 40). Aici Sfântul Augustin vorbește despre puterea „contemplației”, despre o experiență interioară prin care ceea ce ni se reprezintă poate fi considerat „adevărat” sau „fals”, dar, mai mult, cu sprijinul căreia putem păși la un nivel superior al cunoașterii. Or, dacă Sfântul Augustin se oprește cu deducțiile aici, nimic nu-l poate abate pe spectator să încerce un alt drum, caz în care reasamblarea imaginilor teatrale ar genera noi forme de cunoaștere și semnificare sau, altfel spus, semnificanții ar deveni semnificați capabili de a genera noi semnificanți.

 

Aveţi o încântătoare pleiadă de analiză a lumii teatrului, de la Circul lumii la D.R. Popescu (2002) și Jocul nebunilor (2003) la Teatru, viaţă și vis (2004), Teatrul de la rit la psihodramă (2007), Teatru şi cunoaştere (2010) şi acum Sublimul trădării. Pentru o estetică a artei teatrului. Ce va urma?

Urmează să apară, în acest an, Arta, fizionomia și circulații cărții în secolele XV-XVI, în Transilvania, o carte de istorie a culturii, desigur cu accent pe evoluția tiparului în spațiul geografic amintit. Lucrez, de asemenea, la o carte despre utopie: De la teatrul utopic la utopia teatrului. Sunt interesat să văd dacă imaginarul joacă un rol major în construcțiile utopice, convins fiind că, pe de altă parte, teatrul este unul dintre instrumentele exemplare prin care idealurile iluzorii pot fi interogate.

 

Ianuarie este luna dv. de naștere, dar și a marelui poet Mihai Eminescu… Astăzi, într-o atât de mercantilă post-postmodernitate, receptarea marelui romantic mai poate fi una adecvată?

Pentru cei care adoptă cultura ca mod de a fi, receptarea lui Eminescu este oricând adecvată. Marea literatură și marea artă nu au nevoie de un timp anume pentru a te apropia de ele. Ba, mai mult, ele pot reprezenta căi de salvare din prăpastia preocupărilor meschine și a unei păguboase egolatrii.

 

Cea mai dificilă întrebare la care aveţi dreptul să nu răspundeţi: dacă dv. ați fi ministrul culturii cum ați sărbători aceasta zi atât de importantă pentru cultura noastră?

În același mod în care o sărbătoresc și din postura pe care o am acum, printr-o imensă bucurie.

 

În ansamblu, chiar dacă nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, se poate spune că, măcar din punct de vedere cultural, lucrurile merg spre bine sau…

Îmi este imposibil să răspund. Nu cred că binele și răul pot fi excavate din această lume sau din oricare alta. Așa încât să-l ascultăm pe Epicur – măcar cu umor dacă ne este greu altminteri –, cel care afirma că „destinul duce pe cel ce consimte și târăște pe cel care se împotrivește”.

In final, vă adresez un sincer LA MULȚI ANI! din partea redacţiei, dar și invitația din partea redactorului-șef, Domnul Profesor Ardian-Christian Kuciuk, de a deveni membru de onoare al revistei ,,Comunique”!

Mă simt onorat și vă mulțumesc.

A consemnat,
George Motroc pentru Revista  ,,Comunique”


Sorin Crisan – Sublimul tradarii


Cititi, reciti, mai ales astazi,
cateva pagini semnate de Sorin Crisan!

De fiecare data cand citesc o carte semnata Sorin Crisan am sentimentul acela rar de a redescoperi insasi placerea

actului de a citi, dar si a actului carturaresc de a scrie, o contemplare plina de substanta care te face sa te simti, oricat de mult ai fi citit (intre timp), ca esti inca la inceput de drum… Nu face exceptie de la aceasta adevarata regula de aur nici ultima sa carte intitulata Sublimul tradarii si aparuta la Editura Ideea Europeana, in toamna anului 2011.

Autorul ei, Sorin Crişan, are o carte de vizita impresionanta, iata doar cateva informatii preluate de pe site-ul Editurii Ideea Europeana:

,,Profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității de Arte din Targu Mureș, unde preda, la nivel de licenta, masterat si doctorat, cursuri de Estetica teatrala, Teatrologie si Doctrine regizorale. La Facultatea de Litere a Universitati „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca a obtinut licenta in Teatrologie si masterul in Arta teatrala si spectacologie. Doctor in teatru al Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ Bucuresti. Prorector al Universitatii de Arte din Targu Mures. Membru in colegiile de redactie ale revistelor Symbolon si Jurnalul Artelor Spectacolului. Conducator de doctorat in domeniul Teatru. Expert manuscrise-carte veche, acreditat de Ministerul Culturii si Cultelor, expert evaluator ARACIS si CNCSIS. Membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru, al UNITER, al Uniunii Scriitorilor din Romania. A publicat studii teatrale si de istoria culturii, eseuri, cronici si proza in revistele „Tribuna“, „Steaua“, „Contrafort“, „Vatra“, „Sargetia“, „Apostrof“, „Teatrul Azi“, „Symbolon“, „Studia Dramatica“ etc.”

Din punct de vedere al structurii, cea mai noua carte semnata Sorin Crisan este formata din patru capitole, fiecare avand mai multe subcapitole, iar titlurile sunt atat de frumoase încat merita amintite macar cateva dintre ele: ,,Teatrul si (in)semnele sale”, ,,Pretextul realitatii”, ,,De la subiectivare la inventarea realului”, ,,Tragicul interioritatii sau ,,subiectivitatea reflectata in sine” ,,Jocul teatral sau inchiderea ludica”, ,,A juca inseamna a-fi-jucat”  sau ,,Memoria teatrului”.

Nu trebuie trecut cu vedere nici un fapt doar în aparenta mai putin important: o impresionantă bibliografie finala, peste

Sublimul tradarii de Sorin Crisan

Sublimul tradarii de Sorin Crisan

10 pagini, ceea ce spune multe despre seriozitatea demersului sau, atat de rar astazi, dar şi care pune intr-o lumina noua metoda sa, modul sau de a scrie: o documentare impresionanta, dublata de o analiză echilibrata, fara excese de entuziasm sau de subiectivitate , rezultatul fiind o constructie rafinata a frazei in care fiecare cuvant se afla la locul sau si nimic nu este spus in plus.

A nu se crede cumva faptul ca aceasta carte nu este una care sa nu te puna pe ganduri, dar o polemica eleganta si in care fiecare pagina stie sa puna totul sub semnul intrebarii, te obliga aproape sa te raportezi intr-un fel sau altul la cele citite… Regasim inca din primele pagini o posibila definitie a teatrului sau, mai degraba o exigenta minimala a ratiunii sale de a fi:

,,Trebuie sa intelegem ca rostul de a fi al teatrului nu se rezuma la a stiliza un anumit gen (tragedia, in cazul de fata), ci de a gasi forta depasirii realitatii- oricum ne-ar parea ea, de exceptie sau rudimentara – si de a se consacra problemelor grave ale omului, ale Fiintei confruntate cu noi limite…”

Tot in primul capitol exista si o definitie a regizorului timpului nostru si care merita citata:

,,Gandind in termenii lui Roland Barthes, putem spune ca regizorul, incepand cu Antoine, a incetat sa fie un alcatuitor de spectacole, eliberandu-se de rolul de intermediar intre dramaturg si public, intre creatia autorului si interpretarea spectatorului. Hotarandu-se in favoarea teatrului ca arta – o arta in care fizionomia actorului dispare, lasand loc imaginii spectacolului – regizorul incheie prin a fi un Prospero care a rupt-o cu lumea farmecelor.”

Ultimul paragraf al cartii, din capitolul ,,Ieşirea din natural”, ofera o sursa de reflectie despre ceea ce înseamnă teatrul şi paradoxul condiţiei sale, fapt pentru care  merită si el citat:

,,Prin utilizarea raţională a limbajului teatral ca mijloc al cunoaşterii, corpul actorului – şi, prin proiecţie, corpul spectatorului – este profilat scenic printr-o dublă experienţă, ontologică şi artistică, pe care nu o poate neglija şi de care nu se poate îndepărta decât cu riscul compromiterii năzuinţelor şi disoluţia reperelor spiritului. Observăm, din nou, că teatrul se regăseşte în lucruri, supraveghind expresia lumii şi deschizându-se afluviilor imaginalului. In această clipă, fenomenalitatea teatrului ne survine ca secundară, produsă de intenţionalitatea privirii şi a sinelui care o descoperă în clipa în care deschide breşele interiorităţii. Iar, prin aceasta, ca rezultat imediat, teatrul se predispune echivocului şi unei stări născânde de sine: afirmă ,,ceva”, pentru ca în clipa următoare să relativizeze şi să pună sub semnul întrebării tot ceea ce îşi imaginase.”

As mai face o completare la acest final si as mai spune, folosind tot un termen al lui Roland Barthes, ca las cititorului sa descopere prin actul invidual si plin de solitudine al lecturii ,,placerea textului” si toate celelalte subiecte de reflectie despre aceasta lume eterna si fascinata a teatrului pe care le ofera Sorin Crisan in ,,Sublimul tradarii”.

P.S. astazi, 24 ianuarie fiind ziua  de nastere a Autorului Sorin Crisan, va adresez obisnuitul indemn: Cititi, reciti, mai ales astazi, cateva pagini semnate de Sorin Crisan!

 

George Motroc – TownPortal

Sursa:

http://townportal.ro/carti/_comentator-george-motroc/sorin-crisan-sublimul-tradarii/

http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=1839

 

0 comentarii »

Momentan fără comentarii.

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment