„Mistificarea materialelor  din Arhiva CNSAS”. Indreptar (I). Cititi in Contemporanul, nr. 6/2011

„Mistificarea materialelor din Arhiva CNSAS”. Indreptar (I). Cititi in Contemporanul, nr. 6/2011

Citiţi în „Contemporanul”, nr. 6/2011:

Aura Christi.

Cazul Breban. „Mistificarea materialelor din Arhiva CNSAS”. Îndreptar (I)

Dacă, în toată presa naţională, ar fi reproduse stenogramele discuţiilor purtate de G. Ivaşcu şi de dvs. cu Ceauşescu –  aşa cum s-a procedat în cazul Breban, trunchiat, abuziv, cu note, inexactităţi, care trădează o evidentă mistificare a unui înscris considerat act oficial, apoi, nu în ultimul rând, superficialitate, lipsa profesionalismului, poate şi a bunei-credinţe etc. – textele fiind intitulate Nicolae Manolescu a colaborat cu securitatea sau Nicolae Manolescu a avut sarcina de a muşamaliza disidenţa lui Breban sau Nicolae Manolescu a avut misiunea explicită de a „debrebaniza” România literară după demisia lui Breban – care ar fi reacţia dvs., Excelenţă? Care ar fi reacţia dvs., dacă – în acest ipotetic context – Breban ar fi scris negru pe alb că aţi fost… agent de influenţă şi – „persoana dvs. fizică”, vorba zglobiului primar Vanghelie – a pus în pericol, în anii de graţie 1971, 1972, dar şi mai târziu, viaţa autorului Animalelor bolnave?!

 

Călăul – în umbră, victima – lapidată

Mărturisesc că nu înţeleg: de când un raport al unei slugi ignobile a aparatului de represiune ceauşist este mai credibil decât mărturia unui coleg de breaslă, a unui con-frate?! Din ce motive rapoartele informatorilor securătăţii nu sunt verificate înainte de a fi făcute publice? Aceleaşi întrebări mă frământau când demonstram „pe text” modul în care îl „apăra” dl N. Manolescu pe acad. Nicolae Breban. (Mă refer la editorialul manolescian din nr. 16/2011 al României Literare, şi, apoi, la cel din nr. 18 al aceleiaşi reviste a USR) Dl N. Manolescu, în realitate, „îl înfunda” pe Breban: metodic, insidios, tendenţios. Am admirat gestul autorului Buneivestiri de a se retrage din Consiliul USR. Repet, l-am admirat, blamând – atenţie, nuanţă obligatorie – comitetul director al USR, care şi-a demonstrat nu o dată incompetenţa (vezi Casa Monteoru şi literatura română vie – în Contemporanul, nr. 5/2010), nedorinţa (sau incapacitatea? sau, nu, nu spun, Doamne fereşte, rea-voinţa, ci… lipsa bunei-credinţe, poate?) de a apăra membrii de marcă ai Uniunii Scriitorilor din România, inclusiv memoria unora dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai acesteia (vezi „ieşirile publice” ale dlui preşedinte N. Manolescu în „cazul Marino”, în „cazul Ion Caraion”, în „cazul Breban”, în „cazul Cezar Ivănescu”).

Interesant: securitatea i-a maltratat şi fizic (în nu puţine cazuri!), şi psihic pe români până la Revoluţia din 1989. După 1990, în plină libertate, unii intelectuali folosesc, în chip straniu, tendenţios, fragmente, marcate de ambiguitate, pasaje evazive din dosarele unor personalităţi, ale unor disidenţi, folosesc rapoarte ale securiştilor împotriva unora dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai elitei ţării! Concret: prevalează, incredibil, mărturia călăului, ea are o credibilitate indubitabilă! Călăul rămâne, culmea!, în umbră, mai exact spus, în culise; nu se pune în discuţie vina torţionarului, nu se evaluează gradul lui de vinovăţie, nu este cântărită gravitatea crimelor lui, ale călăului, în cazul în care cele din urmă, evident, există. În consecinţă, călăul este absolvit de judecată, apoi, în funcţie de caz, de pedeapsă. În schimb, este maculată, agresată, lapidată în piaţa publică, linşată mediatic victima. Bravos! Astfel, securitatea defunctă îşi continuă maligna „operă”, folosindu-i pe unii dintre contemporani, de bună seamă pe cei pre-dispuşi moral la o colaborare cu… defuncta securitate a României stalinisto-dejisto-ceauşiste, răscolind fondurile primitive, resentimentele unor indivizi dispuşi să maculeze, calomnieze, denigreze, indivizi de o simpatică mediocritate surâzândă, care, atenţie, nu sunt puţini!

Adrian Marino

Adrian Marino

Faptul că sunt mistificate unele documente din dosarele – unele dintre acestea! – din arhiva CNSAS devine, vai, un instrument la îndemâna calomniatorilor zeloşi. Incredibilul caz de agresare publică a marelui erudit Marino a devenit, din păcate, flagrant Adrian Marino în această ordine de idei. În bine documentatul său studiu despre scandalosul „caz Marino” – după cum se demonstrează în baza textelor, un „caz” care, în realitate, „reprezintă, înainte de toate, «scandalul serviciilor de informaţii româneşti»” – cercetătorul şi disidentul Gabriel Andreescu se referă la modul în care informatorii securităţii falsificau (!) biografiile, mărturiile, recurgând la manipulare: „Unul dintre fenomenele care motivează cel mai mult îndoiala faţă de ce apare scris în dosare este obiceiul ofiţerilor de securitate de a le da persoanelor investigate identitatea de informatori. Când cercetezi un dosar, e obligatoriu să verifici aşa-zisele probe”. (s.n.) În cunoştinţă de cauză, cercetătorul, disidentul Gabriel Andreescu dă şi câteva exemple de atribuire fictivă – adică de mistificare şi, respectiv, manipulare a cerberilor securităţii ceauşiste – a unui statut de colaborator al securităţii: „Atribuirea fictivă a unui statut de colaborator a fost denunţată şi verificată în cazul lui Neculai C. Munteanu, Mihnea Berindei şi al altor admirabili opozanţi ai regimului Ceauşescu, care s-au trezit puşi la stâlpul infamiei de ziarişti superficiali sau răuvoitori. (s.n.) În cazul informatorilor fictivi, dosarele lor de reţea declarau, an de an, corectitudinea şi valoarea informaţiei primite de la aceştia. An de an, ofiţerii de legătură cereau sǎ se aprobe continuarea colaborǎrii. Ca în final aşa-zişii informatori să fie acuzaţi de neseriozitate, căci realitatea îi obliga pe securişti să facă rapoarte de abandonare. O victimă a acestei proceduri de atribuire fictivă este şi soţia lui Adrian Marino, Lidia Bote”. (Cotidianul, mai 2010).

 

Ameninţarea Ambasadorului UNESCO la Paris?

Iau act, cu surprindere, de o ameninţare, un şantaj?! – plasat la finele unui text împânzit de afirmaţii neadevărate! – într-un articol al dlui N. Manolescu, publicat în Adevărul din data de 7 mai 2011: „Menţin, cu toate riscurile, singura acuzaţie gravă pe care i-am adus-o lui Nicolae Breban şi anume că a fost folosit de Securitate ca un «agent de influenţă». Şi dacă poeta [Aura Christi – n.n.] continuă a se face că nu vede în ce a constat manipularea lui Goma de către Breban cel manipulat, la rândul lui, de către Securitate, sunt gata să public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins că poetei îi va plăcea scena întreagă. Depinde numai de ea dacă s-o fac sau nu publică. Fie şi la tribunal”. (s.n.)

Ambasadorul UNESCO la Paris, dl N. Manolescu, mă ameninţă insidios… în paginile cotidianului Adevărul, citând dintr-un text al meu, apărut relativ recent, „Apărarea” dlui N. Manolescu sau riscul unui proces de delaţiune calomnioasă, fără să menţioneze, conform uzanţelor, autorul textului? Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România ameninţă un membru al acestei instituţii naţionale, de un prestigiu greu de contestat pe vremuri?! Un critic ameninţă… un poet? Brrrr.  Parcă dorm şi visez, zău, şi nu mă mai trezesc, şi visul, hélas, continuă! Să înţeleg că ameninţarea, şantajul, aranjamentul sunt metode de lucru ale dlui Ambasador UNESCO la Paris, N. Manolescu? Ale dlui preşedinte al USR?

Supărat foc pe serialul marelui prozator Ştefan Agopian, publicat în paginile Academiei Caţavencu, serial în care autorul romanului Ziua mâniei şi al volumului de teatru Republica pe eşafod, făcea un ingenios inventar al scăpărilor şi erorilor descoperite în Istoria… manolesciană, dl N. Manolescu – în timpul unei şedinţe a comitetului director al USR – îi propune următorul contract: dacă Ştefan Agopian renunţă la serialul incriminator, la a doua ediţie a amintitei istorii interesante, impresionante ca volum, dezamăgitoare însă, căci e încropită în maaaare grabă, excelentul foiletonist de altădată va omite calificativul minor aşezat în preajma numelui romancierului Agopian! Agop – cum îi spun, cu tandreţe şăgalnică, prietenii – stigmatizat de un soi de „sminteală” donquijotescă, acceptă pactul… şi continuă să scrie împotriva lui Manolescu, aşteptând… ediţia a doua a istoriei autorului Arcii lui Noe şi al Contradicţiei lui Maiorescu! N. Manolescu îl întreabă pe Agop dacă şi-a făcut o obsesie din a-l critica pe N.M. Nu cred. Având caracter, Agop… respectă, ha, ha, pactul!

Apropo de stilul manolescian de dată relativ recentă, precum şi de modul instituţional de a reacţiona la linşajele publice – puse la cale, oare, în urma dezvăluirilor CNSAS? – iată ce scrie Daniel Cristea Enache: „Academia, de fiecare dată, îşi apără membrii sau, în orice caz, contextualizează culpa scriitorului (a savantului) adus în discuţia publică. Sunt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat-o ş.a.m.d. În schimb, Uniunea are o abordare free style, după umorile preşedintelului său, şi judecă aceleaşi lucruri cu măsuri diferite. Importantă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici măcar dosarul său de Securitate. Esenţial e dacă el «se înţelege» sau «nu se înţelege» cu actualul prezident, care, la rândul său, nu mai ştie dacă vorbeşte în numele instituţiei ori în al lui personal. Într-un editorial recent, ajungea să-l ameninţe pe un scriitor cu dezvăluiri din dosarul acestuia… Jenant”. (Observator cultural, nr. 574 din 12 mai 2011).

…Să ridice întreaga cortină dl N. Manolescu! Să publice toate cele 13 volume – atenţie!, netrunchiate, nebricolate – din dosarul de urmărire al romancierului Breban. Pe toate să le facă publice! România literară îi stă, evident, la dispoziţie. Ar vinde binişor gazeta. Înainte de a comenta „perlelele”, intoxicările informatorilor securităţii din rapoartele, notele informative, stenogramele etc. descoperite acolo, în cele 13 volume ale dosarului de urmărit de securitate al lui N. Breban, să verifice însă – aşa cum se cuvine, ca la carte pentru un membru-corespondent al Academiei Române – veridicitatea celor afirmate de cerberii securităţii ceauşiste, să consulte „ansamblul documentelor”, fără să decupeze tendenţios fragmente de dosar, fragmente de biografie etc. Să nu uite să verifice – detaliu important – şi concordanţa dintre stenogramele convorbirilor şi înregistrări. Să se asigure dl N. Manolescu – e normal, nu? – că rapoartele securiştilor sunt conforme cu realitatea, cu adevărul. Corect, dle N. Manolescu? Să nu se pripească dl N. Manolescu să dezvăluie „turnătoriile”, mistificările, diversiunile puse la cale de torţionari sau de hienele, sosiile, asistenţii, ciracii, cerberii, eriniile, căţelandrii acestora. Altfel, nu crede, oare, acest asiduu, perseverent foiletonist – bun, pe vremuri! – că îşi va consolida prestigiul de „agent de vânzări” de (con)fraţi? Expresia – de o plasticitate rară, sugestivă – este preluată de pe antena3.ro (Breban îl deconspiră pe Manolescu drept „agent de vânzări”), care a reprodus articolul domnului acad. N. Breban Ruşine, dle N. Manolescu, articol ce se încheie, după cum vă aduceţi aminte, astfel: „Cu acestea te las, vechi şi părăginit prieten, inflamat azi de idealuri mai «substanţiale», uimit cum se poate nărui, cum se poate detraca o prietenie, amintindu-mi de cei care ne-au fost cu adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei (Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum că aceste spirite luptătoare şi vii nu vor fi trăit noile vremuri «pragmatice», în care totul se vinde. Uneori şi fraţii!…”

 

Nicolae Breban, Nicolae Manolescu

Nicolae Breban, Nicolae Manolescu

Probele „incriminatorii” la adresa lui N. Breban – file, fragmente din cele 13 dosare de urmărit de securitate, cel urmărit fiind Breban! – N. Manolescu le va putea găsi, are toate şansele, cum să nu?, la Curtea de Apel, în dosarul depus de CNSAS, de unde „le-a preluat” întreaga presă naţională, care a scris pe marginea cazului. Cel puţin aşa ne-a informat, după cum menţionam şi altădată, Purtătorul de cuvânt al CNSAS, dna Ancuţa Median – sursa…, ca să vezi, e tribunalul! – contrazicând, în chip foarte straniu, ziariştii care au invocat, uneori-adeseori, surse din CNSAS. Contrazicând astfel şi juriştii trustului Contemporanul, care ne-au înştiinţat că în dimineaţa zilei de 12 mai 2011, la Curtea de Apel Bucureşti, în afară de acţiunea propriu-zisă înaintată de CNSAS, 16 file, ştampilate, semnate de preşedintele CNSAS, dl Dragoş Petrescu – acţiune, care cuprinde câteva fragmente trunchiate din stenogramele unor convorbiri cu gen. Pleşiţă, împânzite de note de redactare, litotic vorbind, tendenţioase, inexactităţi, plus alte câteva fragmente de rapoarte securistice, plus comentarii tendenţioase – frecvent invocata solicitare a USR privind dosarul domnului N. Breban şi o solicitare a Adevărului holding a unei copii xerox a dosarului propriu-zis… au găsit măria sa, nimicul. După toate probabilităţile, „piesele” „incriminatorii” – adică alte rapoarte ale ofiţerilor, slugilor, căţelandrilor securităţii de odinioară, alte stenograme, fără să fie ataşate şi înregistrările de rigoare!! – vor fi depuse la Curtea de Apel Bucureşti pe etape şi nu este exclus că se va recurge la alte diversiuni, nestrăine, apropo, artei de a manipula, la care recurgea inclusiv aparatul represiv ceauşist de altădată. Cum au ajuns documente (unele dintre acestea, repet, de negăsit la Curtea de Apel Bucureşti, concret: la dosarul CNSAS – Breban), acte din arhivele CNSAS, bricolate mistificator, tendenţios, pe reţelele mass media naţională, în după-amiaza zilei de 6 aprilie 2011, precum şi în perioada imediat următoare, rămâne a fi… o enigmă nu prea greu de dezlegat, consecinţele frizând călcarea Art. 30 din Ordonanţa nr. 24/2008, din care cităm: „(3) Eliberarea de documente din dosare sau de copii de pe astfel de documente ori furnizarea de informatii din dosare, de către personalul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securităţii, cu nerespectarea atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (4) Dacă fapta prevăzută la alin. (3) este săvârşită de un membru al Colegiului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 6 ani. (5) Darea spre publicitate, de către personalul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a unor date sau informaţii din dosare, neadevărate, de natură să lezeze viaţa privată sau demnitatea unei persoane, precum şi prezentarea denaturată a datelor sau informaţiilor din dosare, de către personalul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în scopul de a leza viaţa privată sau demnitatea unei persoane ori în scopul nedeconspirării, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (s. n.)

…De unde ştie dl Ambasador UNESCO la Paris despre existenţa, conţinutul „pieselor incriminatorii”, de vreme ce ele… nu figurează la dosarul de la tribunal, cu excepţia unor pasaje, spuneam, citate în textul propriu-zis al Acţiunii în contestare, pasaje reluate în presă, după cum am precizat, cu asupra de măsură? Aceasta e întrebarea! Cazul Breban devine tot mai interesant, nu credeţi?

N-am ridicat decât o parte a cortinei” susţine, spuneam, ameninţător (oare?), dl Ambasador.

Cui îi este frică de dl Ambasador UNESCO la Paris? Cui îi este frică de CNSAS? Dar, mai ales, de metodele practicate de acesta, de superficialitatea ziariştilor, de…, de…?

Ridicaţi întreaga cortină, dle N. Manolescu! Publicaţi toate cele 13 volume din dosarul de urmărit al romancierului Breban! Dar, atenţie, repet, nu fragmente, decupaje, bucăţele neverificate, interpretate cu rea-credinţă, în scopul de „a înfunda” un con-frate, cu care eraţi prieten în vremurile dictaturii, ci studii elaborate de specialişti, istorici, arhivişti etc.! Nu turnătoriile agenţilor securităţii, pe care ni le fluturaţi în faţă sau nişte fragmente de stenograme fără a proba autenticitatea acestora! Studii, dle Amabsador, studii referitoare la trecutul de disident, de marginal, de „lepros social” al romancierului Breban, pe care l-aţi sprijinit sub dictatură, ba mai mult decât atât: v-aţi aliat cu Alexandru Ivasiuc – în anul de graţie 1977 – în lupta cu organele poliţieneşti ale dictaturii pentru apariţia Buneivestiri! (Nu citiţi, oare, România literară, al cărei director sunteţi?, vă ofer şi sursa: Ioana Diaconescu, Alexandru Ivasiuc şi „minirevoluţia culturală” din 1971, în RL, nr. 27/2008, şi, respectiv, dosarul 12705 ACNSAS, pe care se bazează textul sursei: Ioanei Diaconescu?!) Nu uitaţi, între altele fie spus, mai ales atunci când trataţi léjèrement modul în care ne asumăm trecutul, să vă referiţi, apropo, remember, şi la trecutul dvs., de ucenic al stalinisto-dejistului George Ivaşcu, corect? Apoi la derogarea (nu eraţi membru de partid) obţinută pentru dvs. – după cum mărturisiţi cu nonşalanţă imorală dvs. înşivă, mistificând, iarăşi, grosolan contextul istoric, social! – de G. Ivaşcu de la dictator! Da, de la Ceauşescu (!), ca să ocupaţi funcţia de redactor-şef adjunct al Rom. Lit., în anul de graţie 1971! (N. Manolescu, România literară, 11-17 mai 1994)

Maestrul dvs., G. Ivaşcu, atunci, remember, avea sarcina explicită de a „debrebaniza” revista… Postul de redactor-şef al României literare a fost iute ocupat de d-sa, după ce N. Breban, în 1971, şi-a dat demisia la Paris. Interesant, să „debrebanizezi” revista România literară remember – după ce Breban a intrat în disidenţă! Cine pe cine a manipulat atunci? Ceauşescu pe maestrul dvs. şi, respectiv, pe dvs., ca să muşamalizeze disidenţa lui Breban? Sau, invers… dvs. pe Ceauşescu?! Nu credeţi că activitatea dvs. de atunci, de „debrebanizare” a RL, a constituit un gest care a periclitat – nu numai profesional vorbind – autorul Îngerului de gips? După 1971, Breban a rămas, totuşi, singurul „fugar”, care rupând, contractul încheiat cu puterea, fracturându-şi astfel destinul – poetul Liviu Stoiciu vorbeşte despre o „nebunie destinală” – s-a reîntors în ţară, da, aici, în groapa cu lei, aducându-şi, după cum susţine romancierul, trupul acasă. Nu credeţi că Breban putea fi… închis în 1971, aşa cum a fost privat de libertate Paul Goma în 1977?

Dacă, în toată presa naţională, ar fi reproduse stenogramele discuţiilor purtate de G. Ivaşcu şi de dvs. cu Ceauşescu –  aşa cum s-a procedat în cazul Breban, trunchiat, abuziv, cu note, inexactităţi, care trădează o evidentă mistificare a unui înscris considerat act oficial, apoi, nu în ultimul rând, superficialitate, lipsa profesionalismului, poate şi lipsa bunei-credinţe, graba de a macula, o sete ciudată de scandal cu orice preţ etc. – textele fiind intitulate Nicolae Manolescu a colaborat cu securitatea sau Nicolae Manolescu a avut sarcina de a muşamaliza disidenţa lui Breban sau Nicolae Manolescu a avut misiunea explicită de a „debrebaniza” România literară după demisia lui Breban – care ar fi reacţia dvs., Excelenţă? Care ar fi reacţia dvs., dacă – în acest ipotetic context – Breban ar fi scris negru pe alb că aţi fost… agent de influenţă şi – „persoana dvs. fizică”, vorba zglobiului primar Vanghelie – a pus în pericol, în anii de graţie 1971, 1972, dar şi mai târziu, viaţa autorului Animalelor bolnave?!

Credeţi că dilematica dvs. moralitate, modul în care mistificaţi trecutul, prezentul dvs. vă servesc imaginea? Servesc imaginea USR, al cărui preşedinte sunteţi? Credeţi oare că bricolând, interpretând abuziv rapoarte, turnătorii (neverificate, după cum impune cutuma) ale securiştilor de altădată, documente extrase probabil că ilegal din arhiva CNSAS apăraţi interesele membrilor Uniunii Scriitorilor din România? Sunteţi, oare, de părerea că procedaţi corect, moral, da, dvs., care ne tot ţineţi lecţii de corectitudine şi de „înaltă moralitate”, dând un verdict, pripit, foarte pripit, dle ex-critic, în cazul Breban, înainte de a se pronunţa în instanţă justiţia? Din ce motive îl lipsiţi pe prietenul dvs. de altădată, Nicolae Breban, de prezumţia de nevinovăţie? Din ce motive, oare, urmaţi, în cazul Breban, în sensul invocat, presa de scandal, inclusiv tabloidele? Credeţi, oare, că dilematica dvs. prestanţă morală din ultimii ani este compatibilă cu funcţia de Ambasador? Cu funcţia de preşedinte al USR?

În textele d-sale, dl N. Manolescu dă, uneori-adeseori, citate din dosarul de urmărit al romancierului Breban. Unele, nu puţine, din aceste citate nu există în acţiunea depusă de CNSAS la Curtea de Apel Bucureşti. Să întreb de unde le spicuieşte cu o stranie hărnicie dl Manolescu? Cine i le pune la dispoziţie? Sunt acestea nişte întrebări. Nimic mai mult. Dar, nota bene, nici mai puţin.

În mod cert, răspunsurile le deţine dl N. Manolescu.

A bon entendeur, salut!

 

P.S. Contemporanul nr. 6/2011 era aproape gata pentru tipar, când am găsit o informaţie… interesantă în Biblioteca Convorbiri Literare,  ediţia din Mai 2011, dedicată Ioanei Diaconescu (Între lumi în derivă). Astfel, din succinta notă bibliografică de la finele acestei broşuri aflăm că dna Ioana Diaconescu „din anul 2000 până în prezent lucrează ca consilier şi apoi ca expert la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). În urma cercetării, timp de nouă ani, a documentelor ce relevă istoria recentă a României (din 1944 până în zilele noastre) alcătuieşte un amplu documentar intitulat «Scriitori în arhiva CNSAS» pe care îl publică, periodic, în România literară”. Întrebarea este dacă dna Diaconescu verifică, după cum impune cutuma, la nivel profesionist, cu bună-credinţă, rapoartele securiştilor în baza cărora realizează invocatul „documentar”, care vede lumina tiparului în paginile Rl? O altă întrebare e dacă dna Diaconescu nu calcă, prin „documentarul” său, Art. 30 din Ordonanţa nr. 24/2008, din care am citat ceva mai sus? Unele dintre informaţiile vehiculate în paginile României literare se pare că intră sub incidenţa Articolului invocat. Nu pun la îndoială, nuanţă obligatorie, necesitatea de a ne cunoaşte trecutul. Nimănui nu-i trece prin cap să „conteste CNSAS ca instituţie la Curtea de Apel”, cum ni s-a reproşat. Din contră, credem cu fermitate că arhivele securităţii trebuie cercetate în întregime, cu profesionalism, răbdare, bună-credinţă, parcurgându-se dosarele în întregime, fiind verificate documentele, rapoartele etc. Credem cu fermitate că fiecare raport al securiştilor, fiecare înscris, act, document este obligatoriu să fie verificat înainte de a fi depus la instanţă de către CNSAS, verdictul final al instanţei urmând să fie, în chip firesc, adus la cunoştinţa opiniei publice – ceea ce nu s-a întâmplat în câteva cazuri de aşa-zisă „deconspirare” – fapt ce ne-a făcut să punem sub semnul îndoielii modul în care sunt cercetate dosarele din arhivele securităţii, modul în care sunt făcute, în ultimii ani „dezvăluirile”, în realitate: „linşajele mediatice”, legate de colaborarea unora dintre scriitori cu securitatea. Ultimele trei cazuri de „linşaje mediatice”, bunăoară – mă refer la cazurile Marino, Groşan, Breban – nu pot fi, nici pe departe, folosite drept argumente în favoarea credibilităţii CNSAS. Dacă am ajuns în anul de graţie 2010, ca Mirela Corlăţan, mistificând documente din ACNSAS, să-l îmbrâncească abuziv în seria colaboratorilor securităţii pe nimeni altcineva decât pe unul dintre marii cărturari Adrian Marino, fost puşcăriaş, şi pe Doamna Lidia Bote, soţia eruditului supus abuziv oprobriului public la cinci ani după moartea d-sale, dacă am ajuns ca Ioan Groşan să fie „lapidat” public de presă înainte să existe decizia definitivă a unui tribunal, dacă am ajuns ca Nicolae Breban să fie îmbrâncit – fără dovezi certe, înainte să se pronunţe definitiv instanţa judecătorească – în categoria… colaboratorilor securităţii, fiind acuzat de faptul că – citez din acţiunea CNSAS – a „îngrădit dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor, prevăzut de Art. 28 din Constituţia României din 1965”: brrr… în 1965?, adică într-o perioadă în care în România ceauşistă „libertatea de exprimare” era în plină efervescenţă!… Iar Nicolae Manolescu, Ambasador UNESCO la Paris, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, a ajuns să urmeze modelul presei de scandal şi-al ziariştilor de ieri după-amiaza, gen Mirela Corlăţan (Evenimentul zilei, 30 aprilie, 2010, şi, respectiv, 5 mai, 2011), care răstimp de un an împroaşcă cu noroi, luând „ca atare ce scriu ofiţerii de securitate, fără să fi verificat ce spune ansamblul documentelor” (Gabriel Andreescu), două vârfuri indiscutabile ale elitei româneşti postbelice: Nicolae Breban şi Adrian Marino, să recunoaştem că, după toate indicele, după toate probabilităţile, e ceva putred, din ce în ce mai putred în Danemarca diplomaţiei româneşti, în Danemarca scriitorimii şi a presei autohtone şi – nu în ultimul rand – în Danemarca CNSAS-ului.

 

Citiţi în acelaşi număr:

Cazul Marino

Mistificarea materialelor din Arhiva CNSAS

Gabriel Andreescu ■ Farsele pe care ni le pot juca

documentele din arhivele Securităţii

Marian Victor Buciu ■ (Dez)iluzia ideologică

Adrian Dinu Rachieru ■ Adrian Marino –

un ideocritic „între două lumi”

Cazul Breban

Virgil Tănase ■ Activitatea CNSAS-ului este imorală

Virgil Nemoianu ■ „CSNAS” – descendentă a Securităţii…

Lucia Hossu-Longin ■ Triumful postum al Securităţii

Nicolae Iliescu ■ O răfuială searbăd regizată

Bogdan Creţu ■ Scriitorii şi Securitatea

Liviu Ioan Stoiciu ■ „Sub nici o formă Breban nu turna…”

Magda Ursache ■ Jocuri cenesasice

Eugen Negrici ■ Literatura mizelor mari

Caracterul la români ■ Nicolae Manolescu

Nicolae Breban ■ În luptă cu istoria

 

Textul poate fi reprodus, menţionându-se

obligatoriu sursa:

© Ideea Europeană
© Contemporanul
Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=828
http://www.ideeaeuropeana.ro/

 

 

1 comentariu »

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment