Cred ca nici un poet nu se simte pe deplin poet în România, daca nu a publicat poezie incă in celebra revistă literară „ Contemporanul”. Mulțumesc respectuos redacției pentru publicare.
Stelian Platon
New York 28-06-11
Iluzii
Orbise Homer de atâtea iluzii
Din taine pierdute prin secole arse;
Atâtea cuvinte-n vârtej de confuzii
Și-atâtea mistere din fulgere stoarse.
Vuieşte vremea şiroaie în clepsidre,
Păscându-și nisipul din faguri de stele;
Alunecă idei ca blândele vidre
În apa gălbuie cu unde rebele.
Prin scorburi de ploi își ascunde fluența
Blânde suspine în uitatele veşti,
Oraşul cărunt își veghează cadența
Cu ramuri stinghere în aceleaşi fereşti.
Destinul anemic scâncește-n amurg,
Stau roată stejarii-n luminile certe.
Din lacrimi neplânse blânzi îngerii curg
Şi cine pe cine ar putea să mai ierte?
07 June 2009
Nu voi striga
de Platon
Nu voi striga când frunzele nomade
Vor pendula pe tâmple argintii,
Ori când am să văd cum zodia mea cade
În argumentul zilelor dintâi.
Tăcerile răsună-n zidurile sparte
Ca trilul tristelor păsări captive,
Ne-nghesuim s-apucăm puţină moarte,
Migrăm egali, spre vise relative.
În cupă, mi-a rămas puţină-nstrăinare.
Lunga înserare apasă în fereşti;
Voiam să mă ierţi şi să plâng, mi se pare…
Spune-mi, Doamne, în care ceruri eşti?
09 June 2009
Nu suntem îngeri
de Platon
E ora târzie şi-a căderii în toţi,
Când Luna-i fugară ne paşte o vină.
Haite de gânduri bat noaptea la porţi,
Şi ne subţiem flămânzi de lumină.
Ramuri cu pulbere, drumuri și glod,
Se-ascund de lumină stelele toate,
Când spartă este zarea de caii lui Irod,
Şi pruncii se ascund în eternitate.
Pe rând ne prefacem în vise frumoase
Şi-om învăța să zburăm cât de curând,
Cu grijă vom strânge ideile rămase,
În icoane vom trece, pre moarte călcând.
Flăcări vom fi pe trunchiuri de munţi
Să nu ne mai calce copite murdare,
Curând vom fi nişte îngeri cărunţi,
Purtând un toiag şi-un zeu în fiecare.
10 June 2009
Vin corbii
de Platon
Din cer se pogora răscoală neagră,
Bizar, strigau răzleț, triburi de ciori;
Veneau din niște lumi ce nu există –
Clocotit potop de aripi negre-n zori.
Vin corbii! Lăcrimau sălcii bătrâne. 1
Vibrau vii tăceri pe lacul dezbrăcat;
Toamna şi Iarna, două zâne bune,
Bat acum la geamul meu înstrăinat.
Turle cu crestele înfipte în nori,
În clopote adună frig astral,
Zările de plumb cumplite aşteptări,
Rodeau sub cer destinul meu total.
Nu vii! Doar tu nu vii s-auzi în ploi
Lugubra blândă muzică expresă,
Cum salcia suspină despletită-n vânt
Şi uneori, cum plâng fără adresă.
14 June 2009
Dor de părinți
de Platon
Istoria se scurge pe turnuri în jos,
Oştenii şi caii frenetic dansează;
Planeta încearcă un ultim reproş,
Veacul se-nchide şi sângerează.
Şoferul anunţă ultima oprire,
Când se cerne în clepsidră timpul de zgură
Mă paște o nuntă ca o prevestire
Și-o mireasă mă cere în altă trăsură.
E ora când lui Nimeni de mine îi pasă,
Când cuvintele încă atârnă în dinţi,
Când o istorie pe umeri ne-apasă,
Şi scurm în pământ când mi-e dor de părinţi.
15 June 2009
Vino, de mai poţi!
de Platon
Există o cale ferată pe care
Cântecul de roată îşi ascute lumina,
Există despărţiri în noi decupate,
Când în certe oglinzi ne recunoaștem vina
Noi, iubito, ne-om întâlni într-o gară,
Iar Dumnezeu ne va deschide-o uşă tristă;
Un ceas amorțit va prinde să tresară,
Cum un suspin prelung uitat într-o batistă.
Se rotesc ninsorile în drum pribege,
Şi nedumeriri cu dulce fâlfâit;
Iubito, vino, să împărţim Nimicul,
Ce-aleargă hohotind, desfrânat spre infinit.
Gândul către tine ţară, seara mă apasă
Cum apa între maluri se-adună lunecoasă.
În vârsta mea ai pus ursita tristelor amiezi,
Din tolba ei necazuri să îmi dea grămezi, grămezi.
Te-ai furişat în somnul hibernal, amorţitor,
Bolovănos soldat, ambiguu şi dezertor.
Cu dibăcie şi cinism speranţa an de an
Ne otrăveşti nerod, orgolios şi grosolan.
Eu mă declar amănunt defrişat din carnea ta;
De-atâta somn gurmanzii te vor federaliza.
Nechibzuito, eu te-aş înjura de Dumnezeu
Apoi pentru iertarea ta, mă voi ruga tot eu.
Se răsucesc de multe ori părinţii în pământ
Când declami din nou, acel bizar şi fals avânt.
Noi – generaţii mândre de pe coclau de silă
Tot gravităm lung, iar morţii noştri plâng de milă.
Ei au putut să-mbătrânească blând în casa lor,
Meşteşugind aprins o doină, când le-a fost prea dor.
Dar azi, din ochii lor două găvane cu pământ
Curg lacrimi pentru noi, prea depărtaţii de mormânt.
Români pătrunşi de frig, într-o gară somnoroasă,
Minoritari tribali au intrat la voi în casă!
Aţi renunţat la toate felie cu felie,
Cetăţenii ăstei ţări tribalii or să fie.
E necesar să faceţi istorie reală,
E necesar cuvântul, şi nu bolboroseală,
Din argument de umilinţă să construiţi o armă;
Veniţi la casa voastră, veniţi ca-ntr-o cazarmă.
“De ce uitaţi că-n voi e număr şi putere”?
De-alungul vieţii noastre poetul a-ntrebat,
Confuzii şi minciună păstrate în artere,
Ne-au pus mereu în frunte lider prost şi agramat.
Veniţi la voi acasă, veniţi cu arma-n mână
Şi cu îmbuibaţi cărnoşi, să îngrăşaţi ţărână.
Pentru toţi şi toate, voi să hotărâţi un loc;
Căldura glonţului argumentării voastre
În frunte să-l sărute pe orice dobitoc.
04/09/11
Doar visele adânci
Tăcerea se scurge pe oglinzi mucezite,
Iar astre se-aşază pe vitralii de cer.
Doar visele adânci cărunte şi acrite
Mai fumegă în bezna unui somnifer.
Acolo unde stau ascunse de lumină
Nimeni nu le-ntreabă, nimeni nu le stinge;
Sub osul ars al frunţii viaţa lor blajină
E azi ideea ce nu o pot atinge.
Dar parcă visu-mi e fântână oropsită
Ce soarele perfid ciutura îi roade,
Sunt lacrimi tremurate apa-i înverzită,
Din ghizduri bucată cu bucată-i cade.
Timpul se apleacă şi-mi zace la picioare,
Idilic se prelinge şi sterp în ţărână,
Enigme se întorc în lumea viitoare
Visele-nverzite ca apa din fântână.
14/09/11
Cel care pricepe
De ce n-aş fi eu cel care pricepe,
Când a pricepe nu mai este un cuvânt?
De ce fiinţa mea nu mai concepe
Genunchii care poartă urme de pământ?
Nu sunt romantic în această eră,
Nici popoarele nu s-au schimbat cu rugă;
Doar ţara mea e-aproape bursieră,
Sărăcită, dependentă şi transfugă.
La piept îmi port tremurătoare rană,
Hohotesc în râsul plâns ca într-o boală.
În sărăcia grea şi suverană,
Biet poporul meu mai vrea o catedrală.
E greu să fii acel care pricepe,
Că măcar un Dumnezeu nu dă poruncă
În tristeţea lui, care începe
Când crezi că-ngenunchi ai totul fără muncă.
18/09/11
Abdicare
În ecou stins peste ape sta credinţa mea imensă,
Am pierdut şi rugăciunea ce o repetam la şcoală-n cor
Şi-am scăpat de-atunci în valuri şi o mică recompensă,
Dar în umeri îmi crescură aripi răsfirate ca să zbor.
Vom gusta şi-n toamna asta nerodirea de ogoare
Şi-om bea zilele înecate în proiecte de nebuni;
Iar în pieţe vindem vise şi în vrac normalizare
Mîncătorilor de varză (sau rozătorii de minciuni).
Voi fugi cu tine-n aripi şi uitând ce e trădarea,
Din ninsori vom face oameni cu bolovan în loc de cap;
Din zăpada-nvineţită peste toată abdicarea
Pe pământul gol de acasă în care eu nu mai încap.
Şi când vine iar furtuna să ne mai rupă legi şi legi,
Să îi opreşti apei răstirea şi să-i moleşeşti furia,
Dar pe cel ce a creat-o să nu-ncerci să-l înţelegi,
Iar fără a rosti cuvinte să-ţi împărtăşeşti mânia.
Pe aripă de şindrilă vino să te port cu mine,
S-asculţi plânsul de vioară cu mireasmă enesciană
Şi să vezi cum Domnul tace că mă doare carnea-n mine,
Când şacali încep să roadă stânci din Roşia Montană.
11/ 09/ 11
contemporanul Stimati colegi,
Mai intai va anunt ca a aparut editia on line a nr. 87/aprilie 2012 ...
contemporanul STIMATI COLEGI,
Va comunic si prin email ca pentru Adunarea generala de la Iasi - ...
Fundaţia Culturală Ideea Europeană a fost înfiinţată în octombrie 2003. Scopul acestei instituţii este propagarea valorilor culturii româneşti şi integrarea acesteia în circuitul de valori europene şi universale. Trei cuvinte caracterizează activitatea acestei instituţii: profesionalism, eficienţă, prestigiu.
Cred ca nici un poet nu se simte pe deplin poet în România, daca nu a publicat poezie incă in celebra revistă literară „ Contemporanul”. Mulțumesc respectuos redacției pentru publicare.
Stelian Platon
New York 28-06-11
Iluzii
Orbise Homer de atâtea iluzii
Din taine pierdute prin secole arse;
Atâtea cuvinte-n vârtej de confuzii
Și-atâtea mistere din fulgere stoarse.
Vuieşte vremea şiroaie în clepsidre,
Păscându-și nisipul din faguri de stele;
Alunecă idei ca blândele vidre
În apa gălbuie cu unde rebele.
Prin scorburi de ploi își ascunde fluența
Blânde suspine în uitatele veşti,
Oraşul cărunt își veghează cadența
Cu ramuri stinghere în aceleaşi fereşti.
Destinul anemic scâncește-n amurg,
Stau roată stejarii-n luminile certe.
Din lacrimi neplânse blânzi îngerii curg
Şi cine pe cine ar putea să mai ierte?
07 June 2009
Nu voi striga
de Platon
Nu voi striga când frunzele nomade
Vor pendula pe tâmple argintii,
Ori când am să văd cum zodia mea cade
În argumentul zilelor dintâi.
Tăcerile răsună-n zidurile sparte
Ca trilul tristelor păsări captive,
Ne-nghesuim s-apucăm puţină moarte,
Migrăm egali, spre vise relative.
În cupă, mi-a rămas puţină-nstrăinare.
Lunga înserare apasă în fereşti;
Voiam să mă ierţi şi să plâng, mi se pare…
Spune-mi, Doamne, în care ceruri eşti?
09 June 2009
Nu suntem îngeri
de Platon
E ora târzie şi-a căderii în toţi,
Când Luna-i fugară ne paşte o vină.
Haite de gânduri bat noaptea la porţi,
Şi ne subţiem flămânzi de lumină.
Ramuri cu pulbere, drumuri și glod,
Se-ascund de lumină stelele toate,
Când spartă este zarea de caii lui Irod,
Şi pruncii se ascund în eternitate.
Pe rând ne prefacem în vise frumoase
Şi-om învăța să zburăm cât de curând,
Cu grijă vom strânge ideile rămase,
În icoane vom trece, pre moarte călcând.
Flăcări vom fi pe trunchiuri de munţi
Să nu ne mai calce copite murdare,
Curând vom fi nişte îngeri cărunţi,
Purtând un toiag şi-un zeu în fiecare.
10 June 2009
Vin corbii
de Platon
Din cer se pogora răscoală neagră,
Bizar, strigau răzleț, triburi de ciori;
Veneau din niște lumi ce nu există –
Clocotit potop de aripi negre-n zori.
Vin corbii! Lăcrimau sălcii bătrâne. 1
Vibrau vii tăceri pe lacul dezbrăcat;
Toamna şi Iarna, două zâne bune,
Bat acum la geamul meu înstrăinat.
Turle cu crestele înfipte în nori,
În clopote adună frig astral,
Zările de plumb cumplite aşteptări,
Rodeau sub cer destinul meu total.
Nu vii! Doar tu nu vii s-auzi în ploi
Lugubra blândă muzică expresă,
Cum salcia suspină despletită-n vânt
Şi uneori, cum plâng fără adresă.
14 June 2009
Dor de părinți
de Platon
Istoria se scurge pe turnuri în jos,
Oştenii şi caii frenetic dansează;
Planeta încearcă un ultim reproş,
Veacul se-nchide şi sângerează.
Şoferul anunţă ultima oprire,
Când se cerne în clepsidră timpul de zgură
Mă paște o nuntă ca o prevestire
Și-o mireasă mă cere în altă trăsură.
E ora când lui Nimeni de mine îi pasă,
Când cuvintele încă atârnă în dinţi,
Când o istorie pe umeri ne-apasă,
Şi scurm în pământ când mi-e dor de părinţi.
15 June 2009
Vino, de mai poţi!
de Platon
Există o cale ferată pe care
Cântecul de roată îşi ascute lumina,
Există despărţiri în noi decupate,
Când în certe oglinzi ne recunoaștem vina
Noi, iubito, ne-om întâlni într-o gară,
Iar Dumnezeu ne va deschide-o uşă tristă;
Un ceas amorțit va prinde să tresară,
Cum un suspin prelung uitat într-o batistă.
Se rotesc ninsorile în drum pribege,
Şi nedumeriri cu dulce fâlfâit;
Iubito, vino, să împărţim Nimicul,
Ce-aleargă hohotind, desfrânat spre infinit.
Sprijinit cu capu-n mâini ți-aș spune,
Intră-mi în destinul ne-mblânzit, sau du-te,
Cu trenul ce se mistuie-n Genune,
Prin poarta de cuvinte neîncepute.
Umbre ne-nțelese pe brațe am să strâng,
Buzele arcuite am să-ți simt anume.
De un secol, pătimaș, tot învăț să plâng
În cămăruța mea din margine de lume.
16 June 2009
Mesaj către ţară
Gândul către tine ţară, seara mă apasă
Cum apa între maluri se-adună lunecoasă.
În vârsta mea ai pus ursita tristelor amiezi,
Din tolba ei necazuri să îmi dea grămezi, grămezi.
Te-ai furişat în somnul hibernal, amorţitor,
Bolovănos soldat, ambiguu şi dezertor.
Cu dibăcie şi cinism speranţa an de an
Ne otrăveşti nerod, orgolios şi grosolan.
Eu mă declar amănunt defrişat din carnea ta;
De-atâta somn gurmanzii te vor federaliza.
Nechibzuito, eu te-aş înjura de Dumnezeu
Apoi pentru iertarea ta, mă voi ruga tot eu.
Se răsucesc de multe ori părinţii în pământ
Când declami din nou, acel bizar şi fals avânt.
Noi – generaţii mândre de pe coclau de silă
Tot gravităm lung, iar morţii noştri plâng de milă.
Ei au putut să-mbătrânească blând în casa lor,
Meşteşugind aprins o doină, când le-a fost prea dor.
Dar azi, din ochii lor două găvane cu pământ
Curg lacrimi pentru noi, prea depărtaţii de mormânt.
Români pătrunşi de frig, într-o gară somnoroasă,
Minoritari tribali au intrat la voi în casă!
Aţi renunţat la toate felie cu felie,
Cetăţenii ăstei ţări tribalii or să fie.
E necesar să faceţi istorie reală,
E necesar cuvântul, şi nu bolboroseală,
Din argument de umilinţă să construiţi o armă;
Veniţi la casa voastră, veniţi ca-ntr-o cazarmă.
“De ce uitaţi că-n voi e număr şi putere”?
De-alungul vieţii noastre poetul a-ntrebat,
Confuzii şi minciună păstrate în artere,
Ne-au pus mereu în frunte lider prost şi agramat.
Veniţi la voi acasă, veniţi cu arma-n mână
Şi cu îmbuibaţi cărnoşi, să îngrăşaţi ţărână.
Pentru toţi şi toate, voi să hotărâţi un loc;
Căldura glonţului argumentării voastre
În frunte să-l sărute pe orice dobitoc.
04/09/11
Doar visele adânci
Tăcerea se scurge pe oglinzi mucezite,
Iar astre se-aşază pe vitralii de cer.
Doar visele adânci cărunte şi acrite
Mai fumegă în bezna unui somnifer.
Acolo unde stau ascunse de lumină
Nimeni nu le-ntreabă, nimeni nu le stinge;
Sub osul ars al frunţii viaţa lor blajină
E azi ideea ce nu o pot atinge.
Dar parcă visu-mi e fântână oropsită
Ce soarele perfid ciutura îi roade,
Sunt lacrimi tremurate apa-i înverzită,
Din ghizduri bucată cu bucată-i cade.
Timpul se apleacă şi-mi zace la picioare,
Idilic se prelinge şi sterp în ţărână,
Enigme se întorc în lumea viitoare
Visele-nverzite ca apa din fântână.
14/09/11
Cel care pricepe
De ce n-aş fi eu cel care pricepe,
Când a pricepe nu mai este un cuvânt?
De ce fiinţa mea nu mai concepe
Genunchii care poartă urme de pământ?
Nu sunt romantic în această eră,
Nici popoarele nu s-au schimbat cu rugă;
Doar ţara mea e-aproape bursieră,
Sărăcită, dependentă şi transfugă.
La piept îmi port tremurătoare rană,
Hohotesc în râsul plâns ca într-o boală.
În sărăcia grea şi suverană,
Biet poporul meu mai vrea o catedrală.
E greu să fii acel care pricepe,
Că măcar un Dumnezeu nu dă poruncă
În tristeţea lui, care începe
Când crezi că-ngenunchi ai totul fără muncă.
18/09/11
Abdicare
În ecou stins peste ape sta credinţa mea imensă,
Am pierdut şi rugăciunea ce o repetam la şcoală-n cor
Şi-am scăpat de-atunci în valuri şi o mică recompensă,
Dar în umeri îmi crescură aripi răsfirate ca să zbor.
Vom gusta şi-n toamna asta nerodirea de ogoare
Şi-om bea zilele înecate în proiecte de nebuni;
Iar în pieţe vindem vise şi în vrac normalizare
Mîncătorilor de varză (sau rozătorii de minciuni).
Voi fugi cu tine-n aripi şi uitând ce e trădarea,
Din ninsori vom face oameni cu bolovan în loc de cap;
Din zăpada-nvineţită peste toată abdicarea
Pe pământul gol de acasă în care eu nu mai încap.
Şi când vine iar furtuna să ne mai rupă legi şi legi,
Să îi opreşti apei răstirea şi să-i moleşeşti furia,
Dar pe cel ce a creat-o să nu-ncerci să-l înţelegi,
Iar fără a rosti cuvinte să-ţi împărtăşeşti mânia.
Pe aripă de şindrilă vino să te port cu mine,
S-asculţi plânsul de vioară cu mireasmă enesciană
Şi să vezi cum Domnul tace că mă doare carnea-n mine,
Când şacali încep să roadă stânci din Roşia Montană.
11/ 09/ 11