Nicolae Breban: Rusine, dle N. Manolescu!

Nicolae Breban: Rusine, dle N. Manolescu!

 

Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroi de la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum căte înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!

Am fost tentat, recunosc, să pun un alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat al dtale la cenaclurile literare pe care le conduceai, un jurnalist cunoscut care semna într-un ziar de mare tiraj un text cu un titlu care suna cam aşa: „Mârşăvia lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut atunci şi îmi pare şi azi prea drastică şi neadevărată titulatura ziaristului; m-am înşelat?, mă înşel?

Da, „amice”, e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino. (Ca şi alţii, scriitori adevăraţi pe care nu-i mai înşir aici, unul dintre ei a murit de inimă rea, de curând, după ce a vrut, bietul, să se lege cu lanţuri de clădirea unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) Ba te ascunzi la Paris într-o funcţie vag-pompoasă, din care, de aproape un deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, prin persoana actualului preşedinte, de care nu vă jenaţi să staţi aproape, nici dta şi nici prietenul dumitale apropiat, fosta marea speranţă a filosofiei româneşti, G.L., dar mie nu conteniţi să-mi reproşaţi că am stat lângă un alt preşedinte, N.C., căruia, voi uitaţi să amintiţi cu îndârjire, eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în coloanele celui mai mare ziar francez, Le Monde!)

Mai nou, dintr-un critic sever şi inteligent, fidel literaturii române şi valorilor ei, ai devenit un fel de măscărici care se preface căNicolae Breban, Nicolae Manolescu îi apără pe scriitori şi biata lor Uniune, înfundându-i şi pe unii şi pe alţii tot mai adânc în mâlul unei indiferenţe generale şi în valurile unor calomnii „isteţe”, nu rareori insolente, rezultatul fiind acela că niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească. Nici măcar sub comunişti! Poate altădată, voi scrie şi despre aceasta, când voi avea timp şi voi considera necesar – deoarece, dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaţi sau nu ai acelor texte semnate de adevăraţii creatori, imitându-i pe unii confraţi francezi, la fel de limbuţi şi de înfumuraţi, aţi uitat raporturile reale între creaţie şi receptare! – de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de capitală.

Printr-un joc nici măcar prea subtil de amestec de adevăr şi de insinuări calomnioase, afirmi cu mină gravă tot felul de prăpăstii, ca să nu le spunem minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici nu sunt aşa ceva, ci cu mult mai grav:  calomnii, jumătăţi de adevăruri combinate cu insinuări, cu zvonuri şi cu falsuri la prima sau la a doua mînă. Iată un exemplu de minciună grobiană, de data aceasta, informaţia, o deţii, culmea, dintr-un text al meu, deoarece nu se afla nimeni altul în preajmă care să poată fi martor: ai declarat în şedinţa de consiliu, dle N.M., că eu am venit „împreună” cu generalul de securitate Pleşiţă în curtea Uniunii, în primăvara anului ’77, producând „rumoare” în jur. Cui? Pavajului, pomilor, furmoaselor statui italiene? Nu, „amice”, nu am venit „împreună” cu generalul amintit, eu mă găseam deja în curte când a intrat pe poartă Dacia neagră a sus-numitului. Tocmai coboram din biroul preşedintelui de atunci, Virgil Teodorescu, unde, în prezenţa altor scriitori, tovarăşul D. Ghişe, important acivist C.C., a anunţat că în urma intervenţiei mele şi a lui Nichita Stănescu la secretarul C.C. Burtică, criticul I. Negoţescu, arestat de vreo două-trei zile, va fi eliberat. Acelaşi lucru l-am rugat eu pe generalul amintit mai sus, care s-a întreţinut cu mine vreun sfert de ceas în curtea absolut goală a USR, rugându-l să-i acorde paşaport de plecare din ţară marelui critic. Căruia, furibund – sau prefăcându-se astfel! –  Pleşiţă îi aducea grave învinuiri, dintre care una, cel puţin, apoi, s-a dovedit reală. Apoi, într-adevăr, Negoiţescu a fost eliberat şi a putut părăsi ţara.

În editorialul amintit termini, afirmând cu nonşalant dispreţ, că m-aş fi „transformat într-un amărât de şoricel ce-şi ronţăia laşitatea în urechea generalului Pleşiţă”. Din îndepărtata şi însorita, calma Spania unde-mi întovărăşesc soţia mea, grav atinsă de o boală auto-imună, am primit zeci de telefoane de la ziariştii zeloşi de a-şi umple paginile cu numele şi „isprăvile” mele – reale sau inventate nu contează prea mult – ziarişti de la care am aflat că singura „dovadă” a „colaborării” mele cu securitatea lui Ceauşescu ar fi o teribil de „infamantă” discuţie la telefon cu acelaşi general pomenit mai sus. Negăsind nici un fel de angajament semnat de mine şi absolut nici o hârtie semnată de mine care să conţină „informaţii” date de mine oamenilor poliţiei secrete, v-aţi apucat, dta, stimabile, ca să zicem aşa, Manolescu, ca şi alţii, sumedenie, săracii de voi, harnici şi lacomi de senzaţii „tari”, lacomi să scormoniţi prin coşurile private de gunoi, să croşetaţi pe o unică sau două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest general. Ba e târâtă şi biata şi sfânta mea Mamă în noroiul dvs., şi câte vreun ipochimen, zis autor literar, se miră că Mama unui romancier se bucură când află că oamenii puterii vor, în sfârşit, să-i publice un volum de circa 700 de pagini, cu vreo două mii de observaţii ale cenzurii, pe care încăpăţânatul, megalomanul ei fiu se obstina să nu le ia în seamă, deşi de ani de zile nu avea nici un fel de venit în ţara sa, era scos din manuale şi din biblioteci, text respins de două edituri „fruntaşe” bucureştene, una pentru care a luptat chiar el să fie înfiinţată şi acordată scriitorilor români, condusă de un prozator cu faimă, în vremea aceea extrem de generos retribuit de aceleaşi „instanţe”, care urmau să umple de noroi şi de sudalme  romanul numit Bunavestire, la apariţie, se pare nu cea mai insignifiantă proză a ultimei jumătăţi de secol românesc.

„Şoricel laş” spui, „stimabile”, „ un şoricel” care a reuşit să învingă puterea discreţionară şi grosolană a dictaturii ceauşiste şi să arunce pe piaţă câteva zeci de mii de exemplare ale unui formidabil roman, unic prin originalitatea stilului şi pregnanţa caracterelor, roman în care e satirizat în tonuri vitriolante chiar sistemul şi personajele acestui sistem, socialisto-comunist. Un „şoricel laş”, căruia ai venit – în persoană, tocmai dta, gâfâind de emoţie – să-i citeşti în fapt de seară cronica laudativă a unui roman despre care nimeni nu credea că va mai apărea în limba şi literatura română, şi de a cărui apariţie, în cele din urmă, depindea, autorul care sunt, romancier care se întreba dacă să mai întârzie în miraculoasa şi extrem de contradictoria sa ţară. Atunci, dle Manolescu, ni se părea că e o victorie a noastră şi a literaturii apariţia acestui text, iar peste vreun an – eu mă aflam la Paris – aţi luptat, un grup curajos de scriitori, membri ai juriului USR, să-i daţi premiul Uniunii acestui text. La Bunavestire m-am referit.

Dta ai fost atunci pedepsit şi ţi s-a retras semnătura un timp, pentru că mi-ai lăudat cartea, atacată imund de toată presa de partid şi de presa literară a naţiunii; ai fost mândru de această „interdicţie”, de această suferinţă reală, care, la voi, pe plaiurile „comentării”, se iveşte ceva mai rar. Şi se pare că eşti şi azi mândru de acest moment, ca şi de acel text al „şoricelului laş”, care – ce ciudat – a zidit un munte de proză în literatura naţională. Da, am, până azi, vreo 15.000 de pagini publicate, inclusiv douăzeci de romane, unele dintre ele, vreo şapte, opt sau nouă, declarate capodopere de nu puţini. Nu le mai înşir, sunt ultra     cunoscute titlurile şi, da şi prin acestea, noi cei câţiva, poeţi şi prozatori, atunci, în vremuri de mare presiune şi grosolănie a autorităţilor, am învins. Susţinuţi şi de voi, unii critici, printre care te numărai şi mătăluţă: ce flăcău frumos, fin, inteligent şi – uneori chiar curajos – erai!

Dacă eu eram, cum spuneţi voi, excesiv de amabil cu Ceauşescu sau cu generalul său de poliţie, dumneata erai, cum să zic, cel puţin la fel de amabil, de servil… nu cu şefii puterii, ci cu un oarecare politruc-şef, pe nume Ivaşcu, slugă el însuşi a lui Gh. Maurer, complice şi reazăm al şefului statului, Dej, torţionar şi călău al elitei româneşti, culturale, politice şi ţărăneşti. Deoarece acest ticălos şi real criminal, Gh. Dej – cu complicii lui Drăghici, Maurer şi alţii – a torturat, a ucis nu puţini oameni, a organizat cele mai scabroase, cele mai inumane temniţe ale comunismului răsăritean! Dej şi Drăghici sau Nicolski – zis Pantiuşa – de care nu mai vorbeşte nimeni azi, dar toţi au în gură silabele mai noi ale unui dictator şi ale ofiţerilor său care nu se pot compara nici pe departe cu samavolniciile de nedescris, comise de către cei de mai sus faţă de valorile poporului în mijlocul căruia ne-am născut.

Vă uimiţi că eram amabil cu şeful poliţiei şi nu cu securistul din colţ cu care tăifăsuiau şi căruia îi înmânau, bieţii de ei, zeci de autori de toate categoriile, înfricaţi şi zăpăciţi de o molimă care nu se mai termină, aşa-zise „informaţii”? Şi că era şi el, generalul Pleşiţă, „amabil” cu mine şi mă întreba „ce-mi mai face piciorul”? Păi, el se prefăcea amabil deoarece se temea al dracului să nu mă aliez cu Goma! Iar adjuncţii săi, vezi viitorul general Tăbăcaru, mă ameninţau cu bătaia şi cu închisoarea, ca şi pe Goma, dacă „mai continui să mă văd cu reprezentanţi ai presei străine şi să dau relaţii presei străine!”. Vorbind de Pleşiţă, plângându-mă lui, în felul meu, drastic, când o fac, că-mi sunt refuzate textele, el a promis că va pune el însuşi o „vorbă bună” pe lângă Burtică ca să apară în sfârşit Bunavestire. Şi se pare că a făcut-o, romanul a apărut şi Breban nu a mai fost obligat să-şi ia lumea în cap. „M-a cumpărat” cum a zis chiar şi Goma într-unul din jurnalele sale cam pipărate, da, dar „învins-a Gândul!”, cum mi-ai scris matale, Nicolae, vai, prietene, pe una din frumoasele tale cărţi de altă dată! Cum luptam cu „Fiara” şi cu fiarele! Iar azi, iată-ne, bătrâni, unii cu miliarde, zornăindu-ne prin buzunare, încărcaţi de funcţii care nu fac nici bine, nici rău nimănui, alţi „şoricei” sau ditamai „şobolani laşi” pe lângă noile puteri, care de vreo douăzeci de ani umilesc şi-i îndepărtează pe scriitori de propriul lor popor, ştergându-le chipul de pe sticla televizioarelor şi retrăgându-se din ediţiile care altădată, chiar şi sub comunişti, erau dedicate valorilor acestei  literaturi. Deoarece, acum valoarea supremă, importată de nu ştiu unde, este „ceea ce se vinde!” Or, se pare, că literatura bună, artele şi filosofia, psihologia, sociologia, ca şi alte arte umaniste „nu se mai vând”!

Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!

Cu acestea te las, vechi şi părăginit prieten, inflamat azi de idealuri mai „substanţiale”, uimit cum se poate nărui, cum se poate detraca o prietenie, amintindu-mi de cei care ne-au fost cu adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei (Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum că aceste spirite luptătoare şi vii nu vor fi trăit noile vremuri „pragmatice”, în care totul se vinde. Uneori şi fraţii!…

Nicolae  BREBAN

 

P.S. Cu această ocazie îmi anunţ retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei        noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o „neînţelegere gălăgioasă” între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară, şi e de la sine înţeles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ştie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile şi nevoile imediate, dar şi pentru păstrarea vie a marii tradiţii a Gândului şi literaturii române, cea care a zidit osatura acestei ţări, cea care a ridicat minţile multora şi a dat speranţă în vremuri de restrişte.

M-am mai „retras” şi altădată din „funcţii”, deşi, atunci, în vara lui ’71, când se pregătea cu urale şi angajări entuziaste o ciudată dictatură personală în sânul unei alte dictaturi, cea comunistă, mulţi, din vârfurile culturii, la întoarcerea mea în ţară, întoarcere plină de riscuri incalculabile, m-au privit zâmbind apropo de „exaltarea” mea pariziană. Deşi le spuneam răspicat că „omul acesta”, se ştia de cine vorbesc, nu, nu va distruge cultura românească, prea tânără şi prea viguroasă pentru a fi sugrumată, ci va distruge naţiunea; în temeliile şi în moralul ei! Ceea ce a şi făcut, s-a văzut aceasta de toată lumea la mai puţin de un deceniu de la acea „vară fierbinte” a lui ’71.

Oare, să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod şi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi. Române!

Acelaşi,

N.B.

Cluj, de Sf. Paşti, 2011

Carti de Nicolae Breban

Carti de Nicolae Breban

© Ideea Europeană
Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/rusine-dle-n-manolescu-367.html
http://www.ideeaeuropeana.ro/

18 comentarii »

  1. Mirel Horodi a scris:

    Acuzatiile pe care le aduce dl. Manolescu fostului sau prieten sunt absurde.O convorbire telefonica nu este opera unui informator.
    In orice caz, cred ca in pozitia sa de Presedinte al USR, dl. Manolescu trebuia sa evite sa intervina in acesta disputa si mai ales sa dea sentinte definitive, cum a facut in articolul din R.L.
    Inca odata, in loc sa fie cautate uneltele dictaturii, sunt cautati cei care au discutat, de voie, de nevoie, cu aceste unelte. Cautati-i pe tortionari, nu pe victimele lor.

    comment-bottom
  2. Liana Saxone-Horodi a scris:

    Atacul contra lui Nicolae Breban este o continuare a atacurilor contra lui Doinas, Buzura si Uricaru. Pacat ca atunci cand a inceput aceasta vanatoare de “vrajitoare” nu i s-a pus stavila.Toate aceste denigrari care folosesc unor interese personale meschine, nicidecum nu contribuie la demascarea nelegiuirilor dictaturii comuniste.
    Procesul comunismului in Romania a fost o FARSA, care a dus la o vanatoare de asa zisi colaboratori, acoperindu-i pe TORTIONARI si pe cei care cu adevarat au facut RAU.
    Tatal meu,avocat Valentin Saxone, detinut politic in perioada 1959-1963, ultimii ani ai teroarei dejiste, a fost solicitat sa devina spion, dupa ce a fost eliberat de la Jilava, fiind invitat in acest scop intr-o locuinta vis-a-vis de Gara de Nord si, daca nu ar fi fost infirm si periculos de destept, ar fi fost fortat, probabil sa accepte colaborarea cu Diavolul. L-a intrebat pe securist:
    -“Dumneavoastra cititi romane politiste?”. Crezand ca a “plecat cu pluta”, dupa asa o detentie grea, l-au intrebat:
    -“Dar de ce ma intrebi?”.
    -“Dumneavoastra nu vedeti ca abia merg? Nu apuc sa ma misc si m-au si impuscat!”
    Este trist ca in loc sa fie cautati tortionarii si cei care au facut rau, care au facut denunturi, sunt acuzati scriitori pentru ca au discutat cu securistii sau ca le-au acordat o carte.

    comment-bottom
  3. […] despre care CNSAS a decis că a fost colaborator al fostei Securităţi, a anunţat duminică, pe blogul editurii Ideea Europeană, că îşi anunţă retragerea din consiliul Uniunii Scriitorilor din România (USR), nefiind vorba […]

    comment-bottom
  4. […] Prozatorul Nicolae Breban a publicat scrisoarea adresată Președintelui Uniunii Scriitorilor din România (USR), dl. Nicolae Manolescu, prin care îşi anunţă retragerea din Consiliul USR. “Niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească”, a scris romancierul. Nicolae Breban a răspuns, astfel, editorialului semnat de Nicolae Manolescu în nr. 16 al ”României Literare”, în care criticul literar a acreditat ideea că Nicolae Breban a fost ”agent de influență” al Securității ceaușiste. Scrisoarea pe care o redăm integral a apărut şi pe blogul editurii Ideea Europeană (http://blog.ideeaeuropeana.ro/rusine-dle-n-manolescu-367.html). […]

    comment-bottom
  5. […] scris, la rândul său, un comentariu cu titlul “Ruşine, dle N. Manolescu!”, postat pe blogul editurii Ideea Europeană. Printre altele, Breban vorbeşte despre Manolescu spunând că “dintr-un critic sever şi […]

    comment-bottom
  6. vasile cara a scris:

    Aura Christi l-a aparat pe N. Breban si a fost atacata imund de catre unul dintre cei mai ferventi calomniatori au romancierului Breban: T. Tudoran, blogul caruia este imoral. Imund text. se pare ca dl Tudoran e musai sa se adrese unui psihiatru: are probleme grave, de vreme ce se adreseaza aurei Agathei Christi! Aura Christi este altcineva decat sustine d-sa, batojocorind numele unui coleg de breasla, recurgand la… rapoartele securistilor, pt a-l ataca pe N. Breban, de care a profitat dl Tudoran cu asupra de masura! Isi vinde fratele Tudoran! saracul. Cat priveste Aura Christi… Voi reproduce cateva poeme, preluate de pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu:

    Trupul si soarele

    Stau inchis aici: in trup.
    E frig. Nu e nimeni sa ma-ncalzeasca.
    E-ntuneric. N-a aprins, de secoli, nimeni, lumina.
    Frigul da buzna de pretutindeni.
    Frigul rotind undeva planete.
    Frigul perfid, ca un zid langa zid.
    Un frig ca la carte.
    Si bezna – mama buna, blanda, calda
    Mi-e sete. Cine, Doamne,
    in disperarile mele intunecate, incete,
    sa-mi dea aici – in trup –
    un strop de apa?

    Frigul scurma in carnea vie –
    ca gainile intr-un morman de gunoi.
    Unde-s timpurile cand ai facut lumina?
    Si ai facut suferinta. Si scara ce duce la cer.
    Si buna, prea buna moarte
    In loc de scara: mi-ai dat un trup;
    in maturitatea-mi de plumb –
    dusman de moarte.

    Tremur. Mi-e frig. Cateodata, strig;
    dar nu mai am voce nici
    pentru spovedanii abia soptite.
    Din strigatul acela, diminetile, tasneste
    un soare rosu si negru. Da.
    Soarele incins, nepasator, rostogolit,
    tarziu, inapoi, la matca: in creierul
    de nerecunoscut – crater al unui vulcan.
    Soarele dinlauntru, parjolindu-mi inima, ochii.
    Soarele azvarlindu-mi clopote stranii in sange.
    Basta. Totul se incheie aici: in trup.
    Infernul e trupul. Da. Trupul si soarele.
    In rest – nu-i de vazut nimic.

    Ce razboi, Domine

    Sunt eu aici: ferecat in trup.
    Bat cu pumnii in zidurile-i de carne.
    Bate si ti se va deschide.
    Bat cu pumnii in zidurile trupului.
    Nu deschide nimeni.

    Stau fata catre fata cu zidul
    de carne si sange;
    pe vremuri, carnea si sangele meu.
    Nu se vede nimic. Nu misca nimic.
    Pretutindeni: sange.
    Si, de la capat: sange.
    Stau in fata aceluiasi zid,
    nemiscat de milenii.
    Singur fata catre fata cu el:
    nemernicul, trupul.
    Il pandesc. Ma pandeste.
    Nimic nu ne frange.
    Ne pandim reciproc: storsi.
    Un timp am sperat, nestiind ce speram.
    Apoi, am asteptat sa vina
    cineva foarte mare
    si sa ne adoarma ori
    sa ne manance

    Dar n-a venit nimeni.
    Dragostea, ura au ramas departe.
    Asteptam. Asteptam asteptarea.
    Uneori: se anunta sfarsitul razboiului.
    Ce razboi, Domine, e acolo: inlauntru!
    Ce arena, helas, este trupul.
    Cine lupta cu cine?
    Nu e nimeni aici, in iadul-trup.
    Gol. Desert. Nu e nimeni.

    Limita a ramas in urma.
    Departe – intrebarile, raspunsul,
    binele, raul, tineretea, poftele
    Pe alta planeta: rostul, patimile,
    spovedania, intelepciunea
    duhovnicului Dragos.
    Departe iarba in care timpul
    m-a promis ofranda zeilor.
    Departe de tot: dimineata.
    Si pe celalalt versant: viata

    Dintotdeauna

    Stau zavorat aici, in trup.
    Nu stiu cum trece timpul.
    Stau aici dintotdeauna.
    Nu vad nimic. Absolut nimic.
    In bezna atroce – la ce bun ochii?
    E-ntuneric; si, Doamne, un frig
    Stau in trup, in bataia vanturilor,
    a ploii sagace, infipt pe un straniu dig.

    Si-atatea clopote bat intre tample,
    in ochi, in vene, apoi – intre coaste.
    Nu mai stiu ce sunt, unde sunt,
    de unde vin. Am uitat incotro merg
    sau, probabil, n-am stiut niciodata
    Stau aici, pe limita, de milenii.
    Neavand cu cine vorbi,
    ii vorbesc in gand trupului,
    azvarlit in el ca-ntr-un mormant
    Nu stiu daca m-aude, daca-ntelege.
    Vorbesc de parca as sta
    la taclale cu-n munte, o capra, un iceberg.

    Ii vorbesc, previzibil, ca si cand as scrie.
    Altceva nu stiu sa fac.
    Vorbind cu trupul, astept versul care sa-i taie
    respiratia. Sa taie in carnea lui vie.
    Pentru asta, da, merita sa-mi fac viata praf si pulbere.
    Astept, asadar, versul care sa scuture la radacina
    arborele trupului. Sa-l cutremure.
    Sa-i aduca lumina suferinda, enorma.
    Si-apoi: cerul pe umeri.
    Versul care sa-i redaruiasca viata
    din valea uriasa a careia
    mana ta mare, bland iubitoare,
    sa ne culeaga si – intr-un tarziu –
    sa ne spulbere.

    Pe vremuri

    Da. De cand m-ai smuls din trupul unei femei,
    vorbesc cu trupul meu.
    Ii vorbesc trupului ca unui lucru
    care ma inzideste in mine.
    Pe vremuri, eram prieteni; ba chiar ne iubeam.
    De la un timp, insa, am ramas singur pe lume.
    Locul lasat liber de trupul meu l-a ocupat
    altcineva. Usor pierdut, ma tot intreb: cine?

    Cand sunt speriat de moarte,
    ii vorbesc trupului meu.
    De un timp insa nu ne intelegem prea bine.
    Si eu, totusi, ii vorbesc.
    Dar nu misca bestia. Deloc.
    Pur si simplu, nu misca.
    Ca si cand as vorbi cu o reptila.

    Tarziu, ii cant, in timp ce el sta incolacit
    in el insusi, ca serpii de casa.
    Sta incolacit si tace: pierdut, singher.
    Din cercul acela inchis, ca de felina,
    singuratatile noastre –
    umflandu-se, dand peste maluri –
    urca, in stoluri, ca porumbeii,
    apoi, in haite, ca lupii, iernile, la cer.

    Se lumineaza

    Ii vorbesc trupului de cand ma stiu.
    Ah, ce discursuri tin in aulele,
    salile-i splendid de goale.
    Ii vorbesc de cand ma tin minte
    eu cel imbrancit fara voia mea in fata,
    eu cel inventat dintr-o forta de neinteles,
    eu cel stand ochi in ochi cu el
    cel care ascunde pe cineva, fara sa-mi spuna
    pe cine anume si daca acel cineva
    are inceput, miez ori sfarsit.
    Poate de aceea imi ard ochii
    de cand ma stiu. Citesc in cartea
    trupului semnele unui mister neostenit.

    Dar el nu aude, nu vede. Nu spune nimic.
    El tace tot timpul.
    Tace si creste dintr-o putere necunoscuta.
    O putere straina de tot. O forta
    care ma sperie; din strafundurile
    ei secrete cresc, uneori-adeseori, si eu.
    Trupul tace. Si nu are nici un motiv sa taca.
    N-are nici un motiv la intrebarile mele sa raspunda.
    Ar putea sa provoace o fisura in tot misterul.
    O fisura, da, ori o raza. Cu atat mai mult, cu cat
    am pierdut toate razboaiele cu el.
    Da, sunt eu cel invins secunda de secunda.

    Invingatorul de el insa nu scoate o vorba.
    Coboara privirile-i obosite in pragul casei,
    de unde se lumineaza tot cerul.

    Sa dau glas trupului

    Trebuie sa-l fac sa vorbeasca
    numaidecat. Ca sa nu vorbesc
    tot timpul singur.
    Ca sa nu-mi pierd mintile,
    trebuie sa gasesc o solutie:
    sa dau glas trupului.

    Smulg din peretii lui cu unghiile.
    Mi s-au tocit unghiile pana la carne.
    Smulg cu carnea mea din carne.
    Smulg cu dintii pana mi se tocesc dintii.
    Apoi – cu dintii dintilor, cu parintii dintilor
    Trupul? – Fie-ti frica sa nu te arzi, ca foc este.

    Si, totusi, smulg din trupul care foc este.
    Poate, pe santierele trupului, candva,
    voi da de viata mea de altadata,
    de naiva lumina adanc ingropata-n antichitatea
    mea. De viata dintotdeauna voi da.
    Ce departe e lumea. Doamne, lumea ta.

    Smulg si smulg. Si sap. Si rup. Si musc.
    Poate voi sparge zidurile de carne.
    Poate voi arunca in aer zidurile celelalte.
    Poate abia atunci voi ajunge departe:
    voi da glas trupului care, vai, este al meu.
    Imi apartine dintotdeauna, poate.
    Se apropie ora, cercu-i salbatic.
    Si linistea scursa din coasta lui Apollo.
    Si vara prelinsa de sub incinsele-i pleoape

    Elegia trupului

    La inceput a fost linistea
    in trupul acesta care – uimitor –
    e al meu. Da. Linistea atotstiutoare
    si o mirare pierduta,
    pe care tot incerc s-o dezleg.
    Au urmat, apoi, furtunile, caderea,
    gradina, fastul, varful, orbirea. Si padurea
    de mesteceni prin care merg
    de secoli, ca si cand as fi manat
    de o imposibila unda,
    de aripa sangeranda a unui inger
    sau de cu totul altceva
    intr-un mult prea ciudat cerc.

    Da. Linistea – magie a trupului,
    tovaras de destin, mesager al mortii,
    straniu pamant intre ape de nevazut,
    boare a iubitului demon rapus
    ori pur si simplu un misterios scut
    al cuiva prea mare si prea puternic
    Prea muritorule trup – litanie peste culmi,
    templu al lumii de abur si cantec,
    spre care ma reintorc ca un eretic ecou
    Usa deschisa spre ceva auzit demult
    – poate in copilaria lumii –
    de care imi voi aminti cand
    ma voi naste din nou.

    Da. Sunt semnate de Aura Christi, despre care pe blogul imund, infam al dlui Tudoran s-a scris ca nu exista. Diavolesc: sa negi ceva care exista. Nici unul dintre scriitorii care scriu/comenteaza/bat campii pe acel blog imoral, n-a scris un vers de nivelul celor citate mai sus, domnilor. Nici mataluta, Dorin Tudoran, care te-ai paraginit, nici mata, Florin Iaru, care bati campii. Rusine sa va fie, domnilor! Rusine! Cat de jos puteti cobori; in ce ape nemernice puteti sa va balaciti! Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac nici ce spun!

    comment-bottom
  7. vasile cara a scris:

    Am postat un comentariu pe blogul dlui ex-poet, ex-disident, care traieste din resturile prestigiului sau: dl D. Tudoran. Evident ca au fost sterse: se lucreaza ca la CNSAS: se bricoleaza, se decupeaza, ceea ce nu convine, decupam si aruncam la cos. Tudoran, unul dintre calomniatorii ferventi ai lui N. Breban, cred ca ar trebui in regim de urgenta sa se adreseze unui specialist in domeniu, eventual unui psihiatru, de vreme ce a ajuns sa se adreseze aurei Agathei Christi, sarmanul! Are un blog ignobil dl Tudoran. Ignobil. Foloseste citate din rapoartele secu, penru a infiera acuza un prieten – Breban – de care a profitat din plin si cu asupra de masura sub dictatura. Bricoleaza, ajusteaza jenant, erijandu-se intr-un proceror al natiei literare – ceea ce nu este nici pe departe! O mediocritate simpatica, ce are psihologia celebrisimei vulpi: neajungand la strugurii dulci, prea laudati, ii improsca cu noroi. Urat mai imbatraniti, dle Tudoran! Va acriti, vazand cu ochii. Daca tineti sa pastrati ceea ce a mai ramas din prestigiul dvs. de poet de mana a trei spre a patra, din alura de disident, din care trageti tare sa scoateti cat mai mult profit, sugestia mea e sa va retrageti, pastrandu-va astfel dramul de onoare, demnitate, mandrie, daca le mai aveti – eu cred ca nici o sansa sa mai existe! de unde ura impotriva lui Breban? de unde batjocorirea Aurei Christi, incercarea de a-i terfeli numele ei literar, numele familiei ei (familie de profesori, boieri, militari; vita nobila!)? Breban are o opera majora! mataluta – nici pomeneala, D. Tudoran! d’aia te grabesti sa arunci cu noroi, cu venin! Aura Christi? Ai scris barem vreun vers de nivelul celor citate mai sus? Vai de capul tau, Dorine. Ingrijeste-ti sanatatea, foste poet. Conteaza pentru o judecata dreapta, necorupta. N-o cunosc pe Aura Christi. Ii cunosc cartile. Valoric vorbind alaturi de ea nu existi, dle Tudoran! M-ai suparat rau, Tudorane, cu marsaviile tale. Incerci sa murdaresti tot ce misca in spatiul valorii majore, lustruindu-te pe mataluta, paraginitule.

    comment-bottom
  8. […] Prozatorul Nicolae Breban a trimis scrisoarea publică adresată Președintelui Uniunii Scriitorilor din România (USR), dl. Nicolae Manolescu, prin care îşi anunţă retragerea din Consiliul USR. “Niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească”, a scris romancierul. Nicolae Breban a răspuns, astfel, editorialului semnat de Nicolae Manolescu în nr. 16 al ”României Literare”, în care criticul literar a acreditat ideea că Nicolae Breban a fost ”agent de influență” al Securității ceaușiste. Scrisoarea pe care o redăm integral a apărut pe blogul editurii Ideea Europeană (http://blog.ideeaeuropeana.ro/rusine-dle-n-manolescu-367.htmlc). […]

    comment-bottom
  9. Viorel Savin a scris:

    Doamnă Aura Christi, omul acesta, Breban, este teribil de singur; şi nevinovat!

    Situaţia indusă de Manolescu (perfid!) îmi aminteşte de zvonurile răspândite de câteva canalii băcăuane în legătură cu faptul că mi-aş fi dat demisia din funcţia de preşedinte al Filialei USR – pe care însumi, cu eforturi, o creasem/impusesem -, nu din motive de silă faţă de comportamentul unora dintre cobreslaşi, pe care i-am şi numit, ci, chipurile, pentru că mi-ar fi fost teamă să nu-mi fie descoperită colaborarea cu Securitatea!?… – Recunosc că atunci nu a fost pentru prima dată când am constatat că, din invidie şi din neputinţă, oamenii nu pot ierta semenilor lor cinstea, curajul, eficienţa dovedită, dar mai ales: nu pot ierta în ruptul capului faptul că aceştia au chiar „lipsa de pudoare” de a se mândri cu asemenea calităţi… „reprobabile”!
    Cred că nu se poate face mare lucru în sprijinul d-lui Breban (aţi văzut ce a păţit Cezar Ivănescu, doar pentru că „a îndrăznit”!), dar Breban, şi de data aceasta, se va descurca. Singur! Însă murdar va ieşi Manolescu! („Murdar”, înţelegând ambele sensuri: „maculat”, dar şi… „josnic”!)

    Întristat pentru felul în care suntem nevoiţi să supravieţuim, vă rog, doamnă, să transmiteţi marelui prozator nesmintitul respect al lui
    Viorel Savin

    PS: În DUI-ul meu – câteva pagini din Dosarul de Urmărire Informativă mi-au apărut în revista „CONTA” nr. 5 – se găsesc referiri la modul în care Securitatea mă urmărea/chestiona pentru faptul de a fi… „popularizat în mod neprincipial şi cu insistenţă” romanul „Bunavestire”!!! – Ca să vezi, destin!

    comment-bottom
  10. Caracterul la români
    N. Manolescu minte? Iarăşi?!

    Nicolae Breban se retrage din consiliul Uniunii Scriitorilor. Manolescu: Nu s-a pus problema ca acesta să fie dat afară.

    Nicolae Breban anunţă, într-o scrisoare deschisă, că se retrage din consiliul Uniunii Scriitorilor din România (USR), pentru că ar fi fost atacat de preşedintele asociaţiei, Nicolae Manolescu, în timp ce acesta din urmă spune că nu s-a pus niciodată problema ca Breban să fie dat afară.

    În scrisoarea intitulată „Ruşine, dle N. Manolescu!”, scriitorul spune că preşedintele USR l-ar fi calomniat atât în şedinţele de consiliu, cât şi în editorialele publicate în România literară, pe tema verdictului de colaborare cu Securitatea dat de CNSAS.
    „Da, «amice», e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino”, scrie Nicolae Breban. Breban mai scrie, în acelaşi document, că Manolescu a spus şi a scris lucruri neadevărate legate de aşa-zisa colaborare a lui cu Securitatea. „(..) de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul d-tale din nr. 16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de consiliu a USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de Capitală”, scrie Nicolae Breban. De cealaltă parte, Nicolae Manolescu a declarat pentru MEDIAFAX că Nicolae Breban nu a asistat la şedinţa de consiliu a USR şi a fost informat de o terţă persoană în legătură cu ceea ce s-a discutat la această reuniune. „Nu numai că nu l-am calomniat, mi-am exprimat şi mirarea că dosarul lui este judecat (…) nu s-a pus niciodată problema să fie dat afară”, a declarat preşedintele USR, adăugând că nu a văzut, deocamdată, scrisoarea originală a lui Breban şi că îi va răspunde acestuia, cel mai probabil, luni seară.
    Totodată, Breban a scris în document: „Printr-un joc nici măcar prea subtil de amestec de adevăr şi de insinuări calomnioase, afirmi cu mină gravă tot felul de prăpăstii, ca să nu le spunem minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici nu sunt aşa ceva, ci cu mult mai grav: calomnii, jumătăţi de adevăruri combinate cu insinuări, cu zvonuri şi cu falsuri la prima sau la a doua mână. Iată un exemplu de minciună grobiană, de data aceasta, informaţia, o deţii, culmea, dintr-un text al meu, deoarece nu se afla nimeni altul în preajmă care să poată fi martor: ai declarat în şedinţa de consiliu, dle N.M., că eu am venit «împreună» cu generalul de securitate Pleşiţă în curtea Uniunii, în primăvara anului ’77, producând «rumoare» în jur”. „În editorialul amintit termini, afirmând cu nonşalant dispreţ, că m-aş fi «transformat într-un amărât de şoricel ce-şi ronţăia laşitatea în urechea generalului Pleşiţă». Din îndepărtata şi însorita, calma Spania unde-mi întovărăşesc soţia mea, grav atinsă de o boală autoimună, am primit zeci de telefoane de la ziariştii zeloşi de a-şi umple paginile cu numele şi «isprăvile» mele – reale sau inventate nu contează prea mult -, ziarişti de la care am aflat că singura «dovadă» a «colaborării» mele cu securitatea lui Ceauşescu ar fi o teribil de «infamantă» discuţie la telefon cu acelaşi general pomenit mai sus. Negăsind nici un fel de angajament semnat de mine şi absolut nici o hârtie semnată de mine care să conţină «informaţii» date de mine oamenilor poliţiei secrete, v-aţi apucat, dta, stimabile, ca să zicem aşa, Manolescu, ca şi alţii, sumedenie, săracii de voi, harnici şi lacomi de senzaţii «tari», lacomi să scormoniţi prin coşurile private de gunoi, să croşetaţi pe o unică sau două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest general”, continuă Breban. „Cu această ocazie îmi anunţ retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o «neînţelegere gălăgioasă» între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară şi e de la sine înţeles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ştie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile şi nevoile imediate, dar şi pentru păstrarea vie a marii tradiţii a Gândului şi literaturii române, cea care a zidit osatura acestei ţări, cea care a ridicat minţile multora şi a dat speranţă în vremuri de restrişte”, concluzionează Breban ampla lui scrisoare.

    „Ori îşi dă demisia ori nu şi-o dă. Nu îl dă nimeni afară”, a spus, în schimb, Manolescu.

    „Oare să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod şi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi”, îşi încheie Breban scrisoarea.
    Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut, la începutul lui aprilie, Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban.
    Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie.
    Scriitorul Nicolae Breban a declarat atunci pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept „o lucrătură” a cuiva care vrea să-i murdărească numele.
    „Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu «Bunavestire» a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat”, a spus Nicolae Breban.
    Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.
    Sursa: MEDIAFAX

    Nicolae Breban,
    la „judecata“ colegilor de breaslă

    “Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), a declarat pentru „Adevărul” că săptămâna viitoare va pune în discuţia Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate.”
    Adevărul, 7 aprilie 2011

    “Nu putem decât să mizăm pe demisia
    de onoare din cadrul conducerii USR”


    “Poetul şi traducătorul Peter Sragher a cerut să fie suspendat N. Breban din Consiliul USR, pentru a nu afecta imaginea USR. Cum era de aşteptat, Peter Sragher a fost ignorat. Totuşi, drept mulţumire că e atât de vigilent cu imaginea USR, a fost votat să facă parte din Comisia de Monitorizare şi Suspendări a USR! Tot N. Manolescu şi-a amintit că într-o zi N. Breban a venit imprudent în curtea sediului USR împreună cu generalul de Securitate N. Pleşiţă şi că a provocat atunci mare rumoare între scriitori… Până la urmă N. Manolescu a tras o linie: câtă vreme nu avem o Lege a lustraţiei, nu putem lua nici o măsură împotriva nimănui, în caz de deconspirare. Nu putem decât să mizăm pe demisia de onoare din cadrul conducerii USR a celui ce a fost deconspirat.”

    Liviu Ioan Stoiciu: “Joi, 21 aprilie 2011. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România-USR, Nicolae Manolescu, a adus pe tapet în „informarea prezidenţială” de la şedinţa Consiliului USR de marţi, şi cazul Nicolae Breban, declarat de către Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii drept colaborator al Securităţii: „n-am văzut dosarul de la Securitate al lui Breban, ci doar extrase, cred că n-ar fi trebuit să fie trimis la Curtea de Apel, chiar dacă se vorbeşte şi de un angajament al lui. Întrebarea e: cum ne asumăm noi, cei din conducerea USR, deconspirarea unor scriitori?”… O altă întrebare: cum ne asumăm noi, în particular, trecutul, de fapt? Nicolae Manolescu, îmi amintesc, a declarat la apariţia scandalului cu „Breban, colaborator al Securităţii” aşa: «”Nu pot să am nicio reacţie, pentru că nu am văzut dosarul. Dosarul i se comunică autorului şi apoi celui care a cerut, respectiv conducerii Uniunii Scriitorilor. Eu trag nădejde în continuare – sunt optimist şi credul de felul meu – că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac”, a spus Nicolae Manolescu. El a precizat în glumă: “Nu am observat până acum să mă fi turnat”». La Consiliul USR, marţi, N. Manolescu a subliniat că discuţiile lui Nicolae Breban cu Nicolae Pleşiţă sunt neplăcute, că ele constituie mai mult decât o conversaţie, Breban era emoţionat şi l-a făcut pe Pleşiţă să creadă că „e pe drumul cel bun”, fiindcă Securitatea a speculat magistral „megalomania” marelui prozator. Metoda de captare a bunăvoinţei lui Breban era la Securitate, când trebuia să fie tras de limbă, aceea a lăudării romanelor lui. Manolescu şi-a amintit că Breban era fericit, într-o discuţie particulară de dinainte de Revoluţie avută cu el, că Securitatea i-a citit romanele. „Breban a fost agent de influenţă, în cazul Goma mai ales”, a continuat N. Manolescu, „Securitatea l-a folosit pe Breban”… În România literară apărută în această săptămână am recunoscut exact cuvintele spuse în cadrul şedinţei de Consiliu al USR de marţi, aşa că-l citez (n-am cum să vă fac trimitere la un link, revista apare online cu întârziere de o săptămână-două-trei; e şi enervant, după o săptămână redă numai începutul unui text) din editorialul intitulat „Cum ne asumăm trecutul”: „CNSAS ne-a comunicat de curând concluziile la care a ajuns privind dosarele lui N. Breban aflate în arhiva instituţiei. Trei la număr, dintre care cel dintâi are 13 volume, cuprinzând perioada 1972-1988… CNSAS ne-a comunicat fragmente din cele trei dosare, toate de urmărire, deschise după întoarcerea scriitorului din Franţa, unde părea la un moment dat a fi voit să se refugieze”. Vă rog să reţineţi, N. Breban a avut dosare de urmărire! Pe de altă parte, e regretabil că N. Manolescu uită să pomenească în editorialul său de faptul că N. Breban s-a delimitat public (pe când se afla în Franţa) de politicile lui Ceauşescu în 1972, pe când era membru în CC al PCR şi conducea revista România literară! (…)

    În cadrul şedinţei de Consiliu al USR de marţi, 19 aprilie 2011, declaraţia preşedintelui N. Manolescu a avut parte de comentarii timide la adresa lui N. Breban, acuzat de CNSAS că a colaborat cu Securitatea, toţi fiind de acord că nu avem ce să discutăm până ce Curtea de Apel (conform noii legi a deconspirării) nu dă un verdict. Doar poetul şi traducătorul Peter Sragher a cerut să fie suspendat N. Breban din Consiliul USR, pentru a nu afecta imaginea USR. Cum era de aşteptat, Peter Sragher a fost ignorat. Totuşi, drept mulţumire că e atât de vigilent cu imaginea USR, a fost votat să facă parte din Comisia de Monitorizare şi Suspendări a USR! Tot N. Manolescu şi-a amintit că într-o zi N. Breban a venit imprudent în curtea sediului USR împreună cu generalul de Securitate N. Pleşiţă şi că a provocat atunci mare rumoare între scriitori… Până la urmă N. Manolescu a tras o linie: câtă vreme nu avem o Lege a lustraţiei, nu putem lua nici o măsură împotriva nimănui, în caz de deconspirare. Nu putem decât să mizăm pe demisia de onoare din cadrul conducerii USR a celui ce a fost deconspirat.”

    Sursa: http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/04/breban-a-fost-folosit-de-securitate-ca-agent-de-influenta-n-manolescu-e-inca-nedumerit-aur-si-iedera-de-g-vulturescu/

    comment-bottom
  11. Multumesc pentru aceasta afisare si din nou te felict Lucretia pentru aceste semne. Mi-a mers la inima fiindca stiu (cum stie toata lumea) ca acest Manolescu a luptat sa-l denigreze pe Cezar Ivanescu , sa-l distruga fiindu-i frica sa nu-i ia locul. Cezar Ivanescu a fost un model de demnitate, cu coloana vertebarla dreapta, a reusit sa stea deoparte de securisitii care au controlat cultura romaneasc (citeste incultura), pe langa faptul ca a fost un poet de frunte. El a fost singurul care propus si ajutat crearea la Junimea a unei sectii unde sa se publice poezie si proza scriitorilor din afara tarii. L-am cunoscut si stimat mult precum toti care-l stiau de la Barlad.

    Monica-Ligia Corleanca

    comment-bottom
  12. Irina a scris:

    revolta este prea putin spus legat de ceea ce am simtit cand am vazut si am auzit „stirea” conform careia Nicolae Breban „ar fi colaborat” cu securitatea (evit sa scriu cu majuscula acest cuvant). Sunt unul dintre nu putinii oameni care au citit cartile scrise de Nicolae Breban, care astazi le recitesc si care au lumina interioara de a nu crede nici macar o farama din mizeriile unor biete „voci”, paupere moral si intelectual, manipulabile si santajabile, dresate si slugarnice. Eu (si am pretentia ca sunt un om destept) nu pun pret pe nimic din ceea ce, calomnios, a fost lansat in lumea aceasta zanateca, despre Nicolae Breban. Eu stiu ca omul acesta este un imens scriitor. Eu stiu ca pruncul meu, cand va invata sa citeasca si sa inteleaga, va citi Bunavestire. Si mai stiu ca imi voi invata pruncul sa gandeasca mult si bine, ca sa vada singur valoarea din oameni si din carti. Pe pruncul meu nu-l vor invata CNSAS ori Nicolae Manolescu cine este cu adevarat scriitor sau om, cum arata o capodopera. Asa ca, pentru mine, micile mizerii aruncate in presa nu exista. Diavolului nu trebuie sa ii acorzi privilegiul maretiei tragice (spunea un alt scriitor drag mie, trecut prin ciurul si prin darmonul unui veac urat).

    comment-bottom
  13. Violeta Gheorghiu a scris:

    Cine mai este şi acest peter sragher???!!! o canalie, un oportunist, un tip periculos, un individ fără scrupule şi fără talent ce nu face decât să plagieze poezia altora, de obicei poezie austriacă şi anglo saxonă, dar profită şi de anumite recitaluri de poezie comune sau corespondenţă cu anumiţi scriitori din România pentru a le fura acestora pur şi simplu versurile şi a le publica ca fiind drept ale lui; un individ libidinos, spaima femeilor de care se ţine scai, pe care le hărţuieşte, inclusiv prin cafenelele bucureştene pe care le frecventează, neavând nici un loc de muncă, nici pic de ruşine; un nimeni infatuat şi plin de boli venerice, nu aţi văzut că are gura mereu spuzită de bube, de herpex sângerând?; un securist perfid, mârşav ce asemeni tatălui său atacă personalităţi, scriitori adevăraţi, o javră ce muşcă, figurativ vorbind, pe cei ce îi sunt superiori, pe oamenii de bună credinţă; cum poate o astfel de jigodie ordinară, fără scrupule, fără urmă de caracter, un ordinar ce îşi spionează şi toarnă colegii de la Uniunea Scriitorilor, ce din invidie, răutate şi neputinţă îi bârfeşte şi pe cei ce încă mai cred, săracii de ei, că îi sunt prieteni, cum poate, deci, o astfel de creatură nenorocită să mai fie şi membru in Consiliu, cum i se poate permite acestuia să acuze oameni cu verticalitate, profesionalism şi conştiinţă?

    comment-bottom
  14. admin a scris:

    Scriitorul Nicolae Breban nu a fost colaborator al Securităţii, a decis irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ)
    http://www.contemporanul.ro/noutati-editoriale/nicolae-breban-nu-a-fost-colaborator-al-securitatii-a-decis-irevocabil-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-iccj.html

    comment-bottom

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment