Stefan Borbely despre Aventurierii politicii romanesti

Aventurierii politicii romanesti de Nicolae Breban.

Stefan Borbely:

In mod incontestabil, dupa Riscul in cultura, Spiritul romanesc in fata unei dictaturi, Vinovati fara vina si Tradarea criticii, Istoria dramatica a prezentului: Aventurierii politicii romanesti (Bucuresti: Ed. Muzeul Literaturii Romane, 2010) e cea mai complexa dintre cartile de atitudine ale romancierului Nicolae Breban, omul care, dintre toti saizecistii titrati ai literaturii romane, s-a expus cel mai mult in forul public, fiind, la fel de limpede, si cel mai atacat sau controversat. Recent, i s-a inscenat, oneros si ignar, si un proces de colaborationist cu dictatura si cu Securitatea, semn ca vocea lui, personala si puternica, deranjeaza. Mai mult decat atat, Breban a candidat si la presedintia Uniunii Scriitorilor, lasand impresia unui om dispus  sa-si abandoneze vremelnic “turnul de fildes”, pentru a pune umarul la binele comunitar. Pe de alta parte, e un martor incomod si o incontestabila instanta morala, care nu ezita sa puna degetul pe rana: traieste in punctul fierbinte al literaturii romane de mai bine de cinci decenii, stie multe si nu se sfieste sa rosteasca adevaruri dureroase, in numele unui drept castigat prin munca: acela al excelentei proprii si al personalitatii. Nu in ultimul rand, Breban gandeste sistemic, in categorii de filosofie a culturii, pe o epistema preponderent germana, rostuind istoria in serii tipologice comprehensive, in formularea carora atitudinea existentiala se combina cu vizionarismul participativ al omului superior, pentru care a trai inseamna si responsabilitatea de a intelege. Orgolios cum e, nu-i poti nega originalitatea, directetea de a spune lucrurilor pe nume si voluptatea de a fi incomod cu premeditare, “licenta” primind-o de la maestrul sau, Nietzsche, pentru care o idee “inactuala” este intotdeauna mai fertila decat una spusa fara verv opozitiv, din conformism sau cumintenie. Expresia radicala a “inactualitatii” e opozitia fata de “istoria aroganta, universitara”, si-n general fata de academizanti, extinsi pana la “paltiniseni”: fireste, nu pot fi de acord cu aceasta idiosincrazie, dar o suport cu gratie, convins fiind ca victimizarea fara obiect e la fel de stenica precum e si stigmatizarea…

Tipologic, Istoria dramatica a prezentului este o “consideratie inactuala” despre identitarul istoric romanesc si vicisitudinile sale printre dictaturile secolului XX. Incepe cu o analiza neconventionala a miscarii legionare si a “magnetismului” pe care aceasta l-a exercitat printre marii intelectuali ai interbelicului romanesc, continua cu radiografierea celor doua dictaturi comuniste care ne-au marcat existenta – dejismul stalinist si ceausismul – si se termina cu o lucida abordare a destructurarilor sociale, politice si culturale pe care le-a adus Revolutia din decembrie 1989, in subsidiarul intregii diacronii stand o idee incomoda, care va starni multe discutii, daca va analizata la sange si intoarsa pe toate fetele: structural si identitar, socialul romanesc nu e pregatit pentru libertate, traind mai plenar privarea de ea decat zestrea proiectiva virtuala, cu care ea vine. Breban insusi pare mai atras de aceasta idee decat de aceea de a analiza utopia libertatilor romanesti: face un elogiu discret al “ordinii” pe care o aduce cu sine dictatura, spune, la pag. 301, “ca intr-o dictatura «elitele», ca si «aristocratia», sunt mai vizibile”, spune, negru pe alb, la pag. 297, ca “neamul romanesc” a avut numai “de castigat” de pe urma dictaturilor care i-au jalonat istoria in secolul XX si propune, la pag. 299, o amnezie generalizata, foarte pe neplacul acelora care au facut din “stafia” comunismului sursa de bunastare personala si de prestigiu in cele doua decenii de dupa 1989:

De ce sa ne speriem, noi, la randul nostru, cand soarta “ne-a daruit” o robie [...] asemanatoare?! Si decat s-”o” mistificam, ingrosam si caricaturizam in sute si mii de comentarii si “testimonii”, mai bine ar fi, mai intelept, poate, ar fi s-o… uitam un timp! S-o lasam “deoparte”, in grija unei generatii care va veni, cu siguranta, si care va avea calmul, curajul, dar si norocul de a o descoperi.

Celor care vor fi socati de ineditul acestor formulari din “vara aceasta capricioasa a lui 2010”, sa le reamintim ca in vara la fel de “capricioasa” a lui 2011, capul de afis al emisiunilor televizate de mare audienta si al ziarelor foarte citite l-a tinut Ceausescu, intors pe toate fetele, de la absolutismul sau paranoic din ultima faza pana la (aparentele) secrete de alcov ale tanarului satrap, un serial cu “ingaduintele” sale erotice cu o “tovarasa” pentru nurii careia a deconspirat chiar si o casa de taina a partidului tinand cu rasuflarea taiata milioane de romani convinsi ca Romania coruptocratica de acum n-ar fi fost posibila in ceausism, generalizarea cangrenei dispersive – foarte profitabila pentru clasa politica si pentru interlopi – fiind zagazuita de controlul social strict exercitat de dictator si de cenzura emanata de Securitate. Altfel spus, la nici un an de la incomodele diagnostice puse de Breban in Aventurierii politicii romanesti, dorul de dictatura e intrevazut, de multi, ca o solutie la marasmul incompetent si smecher care ne iroseste acum energiile, lucru care ar trebui sa dea de gandit!

Sunt multe detalii similare in carte, din vremuri mai vechi sau din prezent, dar nu la ele vreau sa ma opresc acum, ci la miza majora a volumului, aceea de a pune istoria noastra recenta intr-o rama metodologica supla, unitara, problematizanta. Teza “excesului de trecut” si a “distorsionarii” sale prin intermediul “testimoniilor” de tot felul vine, in esenta, din a doua Consideratie inactuala a lui Nietzsche, pe cand metodologia de baza preconizata de romancier e decantata din Nasterea tragediei si din alte texte similare, extrapolarea in directia intelegerii calitative a timpului istoric sunand in felul urmator: sunt momente, in evolutia unui popor, cand istoria lui intra in “exces”, in “hybris”, ca o contrapartida la “cumintenia” nefertila, neproductiva a sistemicitatii. Aceste momente de “amoralism genialoid”, de “nemasura”, in care “tabla morala dupa care multe natiuni, mai ales europene, se conduc de milenii poate si «trebuie» incalcata” (p. 70), duc istoria inainte, spre deosebire de perioadele de acalmie, care nu fac decat s-o structureze intr-o orizontala lipsita de “nerv” si de “originalitate”. In identitarul romanesc – arata Breban –, teoria “boicotului istoriei”, elaborata de Blaga, altoita pe aceea, mai generala, a ortodoxismului apolitic si prudent-retractil, a oferit ideologia predilecta a refugiului inspre repaus, pe cand miscarea legionara – careia ii este dedicata sectiunea prima, cea mai consistenta a volumului – a reprezentat solutia contrara, viciata din pacate – arata romancierul – de propensiunea pentru crima si de exacerbarea violentei sociale, vazuta ca solutie “unica” la politicianism. In combinatie cu profesorul Nae Ionescu, miscarea magnetizeaza “nebunia geniala si genialoida” a generatiei ’27 (Eliade, Cioran etc.), intrand ulterior in conjunctie opozitiva cu alte doua “nebunii” ale perioadei, dictatura lui Carol al II-lea si dictatura antonesciana, semn ca ne aflam intr-un moment destructurant, “dionisiac” al istoriei, care face legatura intre expresionismul Primului Razboi Mondial, dictaturile lui Mussolini si Hitler si, la celalalt capat, cu “nebunia” distructiva a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Precizez, pentru cei care s-au si grabit sa eticheteze aparentul partizanat, ca Breban nu face elogiul miscarii legionare, dimpotriva: pune accentele care se cuvin, sanctioneaza recursul la crima si la violenta, sacrificand, pentru asta, multe aspecte definitorii ale Legiunii, cum au fost cultul muncii, antipoliticianismul, simbolismul mesianic si spiritualismul. Pe de alta parte, declaseaza figura si rolul politic ale Capitanului (“bulevardier”, “condotier”, “aventurier aidoma unor figuri ale unei medievalitati tarzii”), de un tratament coroziv similar “bucurandu-se”, ulterior, Carol al II-lea (elogiat totusi pentru mecenatul cultural) si Antonescu. Nae Ionescu apare ca “diavol marunt”, dar i se recunosc charisma, puterea de a subjuga si ubicuitatea, deopotriva sociala si politica. Din nou, Breban procedeaza in felul acesta din ratiuni sistemice, telul lui fiind acela de a demonstra ca “sublimul” si “hybrisul” din viata sociala si politica romaneasca apar, ca o fatalitate, invesmantate in grotesc, histrionismul fiind mai propriu “sistemului” decat responsabilitatea etica sau incandescenta implicarii decisive: “idiosincraziile culturale ale lui Nae Ionescu ne atrag si mai «adanc», daca nu spre Orient, oricum spre zone de-o incerta abisalitate psihologica, unde instinctul vital inflamat este sedus si amestecat cu un pitoresc de carnaval” (p. 122-123).

Fostii nomenclaturisti ceausisti, intrati in Frontul Salvarii Nationale dupa decembrie ’89, sau Dan Desliu, devenit herald al libertatii dupa grozaviile scrise in anii ’50, confirma, arata Breban, fatalitatea grotescului din viata publica romaneasca, detectabila atat in stalinism si ceausism, cat si in epoca prezenta, in care pitorescul ne amaraste zilele si ne ucide speranta de mai bine. Sistemicitatea analizelor lui Breban, preferinta acordata identitarului national in detrimentul celui “global”, suspiciunea fata de mitizarea “boicotului istoriei” sau a Mioritei indica faptul ca ne gasim in fata unor obsesii personale foarte puternice, aflate in interconexiune cu teze formulate – sau disimulate epic – in marile romane ale autorului. Nu ascund nici faptul ca multe idei apar, daca nu contestabile sau excesiv radicalizate, macar susceptibile de a fi gandite in rame explicative mai vaste. Iata trei dintre ele: proiectia legionarismului pe fondul instabilitatii politice romanesti din perioada interbelica (peste 30 de guverne in doua decenii de viata nedictatoriala!) si pe cel al politicianismului, necesitatea unei analize mai nuantate a dinamicilor sociale din vremea dejismului si a ceausismului (traim, azi, consecintele lor!), scrutarea, dincolo de perceptia intelectuala dezgustat-grotesca, a coruptocratiei de acum si a stratificarilor sociale si identitare pe care le-a generat. Insa, nu as putea incheia fara sa remarc o alta idee axiala a cartii: aceea potrivit careia atat momentele de “nemasura” ale istoriei autohtone, cat si cele de dictatura genereaza “personalitati energetice”, “aristocrati”, fiinte superioare, emergenta lor semanand diamantului eliberat de zgura. O nuanta autobiografica, perfect intemeiata, irizeaza conceptia lui Breban de la acest nivel, miza mare a ideii fiind aceea de a demonstra – ceea ce romancierul a mai facut… – ca generatia din care face el insusi parte (Nichita Stanescu, Matei Calinescu etc.) a transformat literatura intr-un asemenea mediu germinativ de excelente, prin intermediul promovarii esteticului ca replica alternativa sublima la grotescul ideologic din jur. Trebuie sa recunoastem ca Breban ramane seniorial si impecabil de fiecare data cand enunta aceasta dihotomie: de pilda, nu trebuie uitat faptul ca Istoria dramatica a prezentului s-a zamislit cand impotriva autorului se tragea cu tunul, pe motivul orchestratei acuze de colaborare cu Securitatea. Niciun raspuns in volum, nimic insidios, revansard sau resentimentar: doar idei si fapte, nu psihologie. Jos palaria!

Sursa: “Apostrof”, nr. 10/2011

http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=1494