Victor Ivanovici. Un populism resentimentar, un „bolşevism alb”.

Victor Ivanovici. Un populism resentimentar, un „bolşevism alb”.

Scrisoare deschisă din Grecia

Victor Ivanovici

Un populism resentimentar, un „bolşevism alb”


Victor Ivanovici si Gabriela Adamesteanu

Victor Ivanovici si Gabriela Adamesteanu

Nu cred că oamenilor de cultură, în virtutea condiţiei lor de oameni de cultură, trebuie să li se facă rabat la etică. Pe de altă parte, nu poat e să nu mi se pară suspect faptul că mania justiţiară ajurnată a compatrioţilor Victor Ivanovici si Gabriela Adamesteanu noştri (ca şi a altora, de altfel, din Estul sălbatec) focalizează cu precădere tocmai asupra categoriei care – în mod nevrotic, inconsecvent, cu palinodii, deziceri şi chiar trădări – a schiţat totuşi, cum şi cât a putut, cum şi cât s-a priceput, o împotrivire la monolitismul totalitar. (…) Descifrez în aceste dezvăluiri un populism resentimentar (un „bolşevism alb”, cum zicea nu mai ştiu cine), de felul celui promovat de gemenii prezidenţialo-guvernamentali din Polonia, o vehemenţă proprie „şoarecului care rage”, a omului oarecare, ce se arată viteaz după război, şi care, mai ales, are chef să „mai taie din nas” elitelor. De unde şi succesul mediatic al dezvăluirilor, ce ţine de mecanismele presei galbene, şi care oferă românului – al cărui curaj civic a rămas proverbial, nu-i aşa? – marea satifacţie de a afla că cei care au făcut ceva pe vremea tiraniei, contra tiraniei, sunt şi ei „dalmaţieni” (ca noi toţi!).

 

Dragă Aura Christi,

Cu întârzierile inerente distanţei am aflat şi urmărit cu tristeţe cazul Breban, care s-a ventilat şi prin colonia română din Grecia.

Îţi trimit mai jos luarea mea de poziţie, principială, nu punctuală (aceasta din urmă vă revine vouă, celor din ţară, care aveţi acces la o informaţie mai amplă decât pot avea eu), pe care în momentul respectiv am făcut-o să circule printre compatrioţii locali. Odată cu ea, te rog să-i transmiţi lui Nicolae [Breban – n.n.] toată simpatia mea.

Nu cred că oamenilor de cultură, în virtutea condiţiei lor de oameni de cultură, trebuie să li se facă rabat la etică. Pe de altă parte, nu poate să nu mi se pară suspect faptul că mania justiţiară ajurnată a compatrioţilor noştri (ca şi a altora, de altfel, din Estul sălbatec) focalizează cu precădere tocmai asupra categoriei care – în mod nevrotic, inconsecvent, cu palinodii, deziceri şi chiar trădări – a schiţat totuşi, cum şi cât a putut, cum şi cât s-a priceput, o împotrivire la monolitismul totalitar.

Astăzi „colaborator al securităţii”, fără să existe o sentinţă judecătorească definitivă (se calcă astfel Constituţia României, Art. 23, care se referă la prezumţia nevinovăţiei!), este declarat Breban, ieri a fost declarat Groşan, alaltăieri Doinaş, mai demult Caraion (sau, pe alte meridiane; Kapuscinski, Walesa însuşi, Kundera…) Da, dar Caraion a fost condamnat la moarte şi a făcut ocnă în mine de plumb, da, dar Breban a denunţat public încă din 1971 mini-revoluţia culturală a lui Ceauşescu, da, Walesa, înghesuit în tinereţe de Securitate, o fi semnat el cine ştie ce angajamente de bună purtate, dar ele nu l-au împiedicat să creeze Solidarnosti.

Revenind la intelectualii români, nu toţi au avut statura de disidenţi radicali a unor Goma, Dorin Tudoran sau Dumitru Ţepeneag, însă cazurile individuale trebuie cumpănite individual, cu grijă şi delicateţe, şi oricum nu pot fi puşi toţi, otova, în acelaşi sac, cu securiştii entuziaşti şi agresivi de la Săptămâna, spre exemplu.

Descifrez în aceste dezvăluiri un populism resentimentar (un „bolşevism alb”, cum zicea nu mai ştiu cine), de felul celui promovat de gemenii prezidenţialo-guvernamentali din Polonia, o vehemenţă proprie „şoarecului care rage”, a omului oarecare, ce se arată viteaz după război, şi care, mai ales, are chef să „mai taie din nas” elitelor. De unde şi succesul mediatic al dezvăluirilor, ce ţine de mecanismele presei galbene, şi care oferă românului – al cărui curaj civic a rămas proverbial, nu-i aşa? – marea satifacţie de a afla că cei care au făcut ceva pe vremea tiraniei, contra tiraniei, sunt şi ei „dalmaţieni” (ca noi toţi!).

Despre cazurile în chestiune, e mult de discutat. Dar, repet, trebuie dezbătut fiecare caz în parte, şi bine ar fi ca dezbaterea să purceadă de la cei în cauză. Pentru înţelegerea mecanismelor psihologice ale frângerii unora, recomand lectura capitolului al IV-lea din Amor intellectualis al lui Ion Vianu, mai ales acolo unde vorbeşte de acţiunea „viruşilor lenţi” (teroare + adulaţie) asupra unor strălucite spirite, precum Edgar Papu…

Victor Ivanovici

Victor Ivanovici

Şi mai am o bănuială. În România, fără o lege clară a lustraţiei, unde accesul la dosare s-a dobândit târziu şi incomplet, nu e posibil oare ca unele din aceste mărturii să fie trucate? Iată de pildă eu însumi, în tinereţe, ca să-mi completez bietele venituri de asistent universitar, colaboram cu Protocolul Uniunii Scriitorilor, adică însoţeam prin ţară scriitori străini a căror limbi le posedam. La sfârşitul fiecărei misiuni de acest fel prezentam un raport, în primul rând contabil, dar şi factic. Nu am nici un dubiu că aceste rapoarte ajungeau în ultimă instanţă la Securitate. Şi îmi pot închipui că în baza lor, cineva, deranjat astăzi de persoana mea, mi-ar putea confecţiona un profil de odios securist. Cu aceeaşi motivaţie: „Prea face ăsta pe grozavul. Ia să-i mai tăiem din nas”.

În rest, pace bună românilor şi bălăcărelii româneşti. Că tot am trecut de Sfintele Paşti, sărbătoare a iubirii, fireşte (şi suntem cu toţii români, mai mult sau mai puţin oneşti)”.

Te îmbrăţişez,

Victor Ivanovici

© Ideea Europeană
© Contemporanul
Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=869
http://www.ideeaeuropeana.ro/

 

0 comentarii »

Momentan fără comentarii.

RSS feed pentru comentariile la acest articol. TrackBack URL

Leave a comment